ICCJ. Decizia nr. 1020/2011. Contencios

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1020/2011

Dosar nr. 596/35/2009

Şedinţa publică de la 22 februarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 mai 2009, reclamantul S.S. a chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, solicitând a se dispune anularea deciziei nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă cu privire la poziţia 23 din anexa care face parte integrantă din decizie, a deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă cu privire la poziţia 29 din anexa care face parte integrantă din decizie, reintegrarea pe funcţia deţinută anterior, aceea de director al Direcţiei Silvice Satu Mare, şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente funcţiei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 947 din 15 decembrie 2004, a fost numit în funcţia de director al Direcţiei Silvice Satu Mare, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 13 decembrie 2004. Prin decizia nr. 1055 din 22 decembrie 2004 a fost suspendat de drept din această funcţie pe perioada mandatului de senator în legislatura 2004-2008, iar după expirarea mandatului a revenit în funcţia deţinută anterior.

Prin decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009, pârâta Regia Naţionala a Pădurilor Romsilva a decis că: „începând cu data de 25 mai 2009 se desfiinţează posturile de director, director tehnic şi director economic de la 41 de direcţii silvice, unităţi fără personalitate juridică, din structura Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva prevăzute în anexa care face parte integranta din decizie” şi, „ca urmare a desfiinţării posturilor de director, director tehnic şi director economic de la nivelul direcţiilor silvice din structura regiei, pentru salariaţii care ocupă aceste posturi se vor aplica dispoziţiile legale cu privire la încetarea raporturilor de muncă, prevăzute de Legea nr. 53/2003 privind C. muncii”.

Ulterior emiterii deciziei mai sus menţionate, prin decizia nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă s-a dispus că: „începând cu data de 04 mai 2009, se eliberează din funcţia de director, director ştiinţific, director tehnic de proiectare, director tehnic de producţie, director economic al unităţilor silvice din structura Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, prevăzute în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din decizie”.

Ca urmare, începând cu data de 04 mai 2009, conform deciziei nr. 412/2009 a directorului general al Regiei, i-au fost delegate atribuţiile şi competenţele funcţiei de director al Direcţiei Silvice Satu Mare, până la verificarea cunoştinţelor profesionale.

Reclamantul a susţinut că cele două decizii sunt netemeinice şi nelegale, întrucât nu sunt indicate dispoziţiile din C. muncii şi Regulamentul de ordine interioară, în baza cărora a fost adoptată măsura de eliberare din funcţie, iar decizia a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 şi art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de preaviz şi menţiunile pe care trebuie să le conţină, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor.

Mai susţine reclamantul că dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, invocate ca temei al desfiinţării posturilor nu fac nicio referire la situaţia parlamentarilor, ale căror contracte de muncă au fost suspendate pe durata mandatului, iar postul din care a fost eliberat nu a fost desfiinţat, dovadă în acest sens fiind faptul că, prin decizia nr. 412 din 04 mai 2009, i-au fost delegate atribuţiile şi competenţele funcţiei de director, până la verificarea cunoştinţelor profesionale.

La termenul din 10 iunie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând să se dispună şi anularea deciziei nr. 648 din 26 mai 2009 emisă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, conform căreia, „începând cu data de 25 mai 2009, în conformitate cu prevederile art. 73 C. muncii şi art. 71 din Contractul colectiv de muncă al regiei în vigoare, domnul inginer S.S. beneficiază de un preaviz de 20 de zile şi, în termen de trei zile lucrătoare de la data comunicării preavizului, are obligaţia de a-şi manifesta consimţământul expres, pentru ocuparea unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante prevăzută în anexa la decizie” şi „neacceptarea ofertei de ocupare a unui post vacant dintre cele oferite în Lista posturilor vacante domnul inginer S.S. este concediat începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 şi 67 C. muncii”. Şi cu privire la această decizie, reclamantul susţine că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 şi art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de preaviz şi menţiunile pe care trebuie să le conţină, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor.

În cauză, la data de 17 noiembrie 2009, M.I. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii formulate de reclamant şi menţinerea deciziilor atacate, ca fiind legale şi temeinice, întrucât au fost emise în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 şi ale H.G. nr. 229/2009 şi cu respectarea dispoziţiilor art. 74 C. muncii. Mai susţine intervenientul că reclamantul a fost eliberat din funcţie ca urmare a desfiinţării funcţiei de conducere de director coordonator, prin Ordinul nr. 1821 din 07 octombrie 2009 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, astfel că, prin decizia nr. 1314 din 12 octombrie 2009, a fost încadrat, începând cu data de 07 octombrie 2009, în funcţia de director al Direcţiei Silvice Satu Mare.

Prin cererea înregistrată la data de 08 ianuarie 2010, pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a chemat în garanţie pe Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligaţi aceştia să o despăgubească cu suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuieli de judecată. În motivarea cererilor de chemare în garanţie, pârâta a arătat, în esenţă, că actele administrative contestate au fost emise în temeiul şi pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 37/2009.

La termenul de judecată din 15 februarie 2010, a fost introdus în cauză în calitate de chemat în garanţie Ministerul Mediului şi Pădurilor care, o dată cu publicarea în M. Of. a O.U.G. nr. 111/2009 şi a H.G. nr. 1035/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, a devenit autoritatea centrală în domeniul silviculturii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, invocată de aceeaşi pârâtă, reţinând, în esenţă, că deciziile contestate de reclamant au fost emise de această regie autonomă, chiar dacă ele au avut la bază prevederile O.U.G. nr. 37/2009 şi ale H.G. nr. 229/2009;

- a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul S.S. împotriva pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva;

- a anulat decizia nr. 354 din 04 mai 2009 cu privire la poziţia 23, decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 cu privire la poziţia 29 şi decizia nr. 648 din 26 mai 2009, emise de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva;

- a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior, aceea de director al Direcţiei Silvice Satu Mare;

- a obligat pârâta la plata drepturilor salariale aferente funcţiei de director al Direcţiei Silvice Satu Mare, în favoarea reclamantului;

- a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 RON;

- a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.I.;

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie Guvernul României;

- a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie formulată de reclamant;

- a admis cererea de chemare în garanţie a Guvernului României formulată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi a obligat pe chematul în garanţie Guvernul României la plata unor despăgubiri în favoarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile salariale aferente funcţiei reclamantului S.S. şi cheltuielile de judecată, la care a fost obligată pârâta;

- a respins cererile de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerul Mediului şi Pădurilor, cereri formulate de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva;

- a obligat pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva la plata sumei de 6.043 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului S.S., reprezentând onorariu avocat şi taxe de timbru.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin decizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva s-a dispus desfiinţarea, începând cu data de 25 mai 2009, a posturilor de director, director tehnic şi director economic de la 41 de direcţii silvice, unităţi fără personalitate juridică, din structura regiei, prevăzute în anexa la decizie, precum şi, ca urmare a desfiinţării posturilor, aplicarea dispoziţiilor C. muncii referitoare la încetarea raporturilor de muncă în privinţa salariaţilor care ocupă posturile respective. Decizia respectivă a fost emisă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009, ale C. muncii şi ale O.U.G. nr. 59/2000.

Prin decizia nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva s-a dispus eliberarea, începând cu data de 04 mai 2009, din funcţiile de director, director ştiinţific, director tehnic proiectare, director tehnic de producţie, director economic al unităţilor silvice din structura Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, a persoanelor prevăzute în anexa 1 la decizie.

Ca urmare, prin decizia nr. 412/2009 a directorului general al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, începând cu data de 04 mai 2009, reclamantului S.S. i-au fost delegate atribuţiile şi competenţele funcţiei de director al Direcţiei Silvice Satu Mare până la verificarea cunoştinţelor profesionale.

Prin decizia nr. 648 din 26 mai 2009 emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, ale Legii nr. 53/2003 şi ale O.U.G. nr. 59/2000, începând cu data de 25 mai 2009, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 20 de zile şi a fost stabilită obligaţia reclamantului ca, în termen de 3 zile lucrătoare de la data comunicării preavizului, să îşi manifeste consimţământul expres, pentru ocuparea unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante din cadrul Regiei. Prin aceeaşi decizie, s-a prevăzut că, prin neacceptarea ofertei de ocupare a unui post vacant dintre cele oferite în Lista posturilor vacante din cadrul regiei, S.S. este concediat începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 şi 67 C. muncii.

Curtea de apel a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, s-a constatat că O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituţională, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, actele administrative atacate sunt nelegale ca urmare a constatării neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul căruia au fost emise.

Raportat la considerentele expuse, instanţa a apreciat că nu mai este necesară examinarea motivelor de fond invocate de reclamant în acţiune vizând încălcarea prevederilor art. 65, art. 73 şi art. 74 C. muncii şi ale art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi salariale ale senatorilor şi deputaţilor.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale de 20.000 RON, instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral prin emiterea actelor administrative contestate.

Pentru a pronunţa soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.I., instanţa a reţinut că numirea intervenientului în funcţia de director al Direcţiei Silvice Satu Mare este o consecinţă a concedierii reclamantului, iar declararea neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 37/2009 atrage după sine şi anularea actelor juridice subsecvente, datorită legăturii lor juridice conform principiului resolute iure dantis rezolvitur ius accipientis.

Referitor la cererile de chemare în garanţie a Guvernului României, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Mediului şi Pădurii, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acestora, reţinând că pârâta a chemat în garanţie emitentul ordonanţei de urgenţă care a stat la baza emiterii deciziilor atacate.

Pentru a respinge excepţia de tardivitate a formulării cererii de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerului Mediului şi Pădurii invocate de reclamant, instanţa a reţinut că această cerere a fost depusă după prima zi de înfăţişare, sancţiunea disjungerii cererii de chemare în garanţie de cererea principală nu se impune, între cele două cereri fiind o strânsă legătură, iar judecarea cererii principale nu este întârziată prin soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Guvernului României, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deciziile emise de pârâtă şi anulate de instanţă au fost date în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, act normativ emis de Guvernul României şi care a fost declarat ulterior neconstituţional, motiv pentru care instanţa a apreciat că pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva este îndreptăţită să solicite acordarea unor despăgubiri de la emitentul ordonanţei de urgenţă care i-a impus emiterea actelor administrative atacate, în cazul în care a căzut în pretenţii.

În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Mediului şi Pădurii formulate de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, instanţa a reţinut că împrejurarea că cele două ministere erau autorităţile centrale care răspundeau de silvicultură în subordinea cărora se afla pârâta, nu este suficientă pentru aplicarea prevederilor art. 60 şi urm. C. proc. civ., câtă vreme actele administrative atacate au avut la bază O.U.G. nr. 37/2009.

3. Recursurile declarate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, recurentul-intervenient M.I. şi recurentul-chemat în garanţie Guvernul României.

3.1. Recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva

Pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 şi 9 C. proc. civ. şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit şi-a întemeiat soluţia de anulare a deciziei nr. 257/2009 şi a deciziei nr. 354/2009 în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, întrucât prin această decizie s-a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar nu a respectivei ordonanţe de urgenţă, iar decizia respectivă are putere numai pentru viitor. În acelaşi sens, recurenta-pârâtă susţine că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009, care nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară. În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile prin faptul că a extins efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1257/2009 şi asupra O.U.G. nr. 37/2009 şi întrucât nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii respectivei ordonanţe de urgenţă, o asemenea competenţă revenind doar Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 11 lit. d) din Legea nr. 47/1992.

Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea deciziei nr. 648/2009, întrucât reclamantul S.S. a optat expres pentru postul de inginer în cadrul Ocolului Silvic Borleşti, iar preavizul a fost acordat reclamantului cu respectarea dispoziţiilor art. 73 C. muncii şi art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009.

Mai susţine recurenta-pârâtă că reclamantul nu a contestat decizia nr. 412 din 04 mai 2009 prin care a fost numit director cu delegaţie până la verificarea cunoştinţelor.

Printr-o a treia critică din recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Direcţiei Silvice Satu Mare şi acordarea drepturilor salariale aferente funcţiei, întrucât o asemenea soluţie echivalează cu o întoarcere a executării unui act deja epuizat, deoarece deciziile atacate au fost executate uno ictu.

3.2. Recursul declarat de recurentul-intervenient M.I.

Recurentul-intervenient M.I. critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin criticile din recurs, recurentul-intervenient susţine că instanţa de fond nu a făcut distincţie între desfiinţarea funcţiilor publice în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 şi procedura de reorganizare a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva în temeiul art. 1 şi art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 229/2009, întrucât decizia nr. 354 din 04 mai 2009 şi decizia nr. 412 din 04 mai 2009 nu a fost emise în baza ordonanţei de urgenţă, ci în baza măsurilor de reorganizare dispuse prin hotărârea Guvernului.

Mai susţine recurentul-intervenient că a participat la procedura de verificare a cunoştinţelor profesionale aferente postului de director al Direcţiei silvice, fiind numit în această funcţie prin decizia nr. 1314 din 12 octombrie 2009, în timp ce reclamantul nu a mai optat pentru postul respectiv şi nu a participat la procedura respectivă.

3.3. Recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Guvernul României

Recurentul-chemat în garanţie critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ. şi invocă dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

Printr-o primă parte a criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanţie critică sentinţa atacată în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, pentru următoarele motive:

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanţie susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea competenţei ce revine completelor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalelor, întrucât regia autnomă nu este o autoritate publică, iar între regie şi reclamant există un raport juridic de muncă, iar nu de funcţie publică, întrucât actele contestate au fost emise în temeiul dispoziţiilor C. muncii şi ale Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului, iar nu în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 188/1999.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanţie susţine că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea actelor contestate reţinând eronat că acestea au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 şi ca urmare a constatării neconstituţionalităţii acestui act normativ, deoarece actele respective au fost emise în temeiul dispoziţiilor art. 64 şi art. 65 C. muncii. În acelaşi sens, se susţine şi că instanţa de fond în mod greşit a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi a obligat regia autonomă la plata integrală a drepturilor salariale, deşi reclamantului i s-au oferit succesiv două posturi vacante, în condiţiile art. 64 C. muncii, iar pentru funcţiile ocupate în perioada respectivă a primit drepturile salariale corespunzătoare. Totodată, susţine recurentul-chemat în garanţie că prejudiciul cauzat reclamantului îi este imputabil şi acestuia, întrucât nu a participat la procedura de ocupare a postului de director.

Printr-o a doua parte a criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanţie critică sentinţa atacată în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în soluţionarea cererii de chemare în garanţie a Guvernului României, pentru următoarele motive de recurs:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-chemat în garanţie susţine că citarea sa pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2010 a fost îndeplinită cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 1141 alin. (3) C. proc. civ., precum şi faptul că nu i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.S., cererile de chemare în garanţie a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerului Mediului şi Pădurilor şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.I., cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. Sub acelaşi motiv de recurs, recurentul-chemat în garanţie susţine că nu i-a fost comunicată nici încheierea de amânare a pronunţării din 01 martie 2010, care face parte integrantă din sentinţa recurată. Totodată, susţine recurentul-chemat în garanţie că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie pentru lipsa timbrajului şi în mod greşit a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanţie susţine, printr-o primă critică, faptul că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, întrucât o asemenea cerere nu poate fi formulată decât în condiţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Printr-o altă critică, recurentul-chemat în garanţie susţine că instanţa de fond, prin faptul că a obligat Guvernul României la plata în favoarea regiei a unor despăgubiri, reprezentând drepturile salariale aferente funcţiei reclamantului şi cheltuieli de judecată, a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, atât prin reţinerea că actele contestate au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, cât şi prin faptul că trebuia să aibă în vedere conduita regiei care avea posibilitatea fie de a admite reclamaţia administrativă a petentului, fie de a achiesa la cererile acestuia ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1257/2009. Sub acelaşi aspect, recurentul-chemat în garanţie susţine că regia autonomă este o persoană juridică distinctă şi că, potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954, instituţia supraordonată nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice subordonate, în afară de cazurile expres prevăzute de lege.

4. Hotărârea instanţei de recurs

În raport cu circumstanţele cauzei şi cadrul legal incident, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi de recurentul-intervenient M.I., iar recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Guvernul României este fondat în partea referitoare la cererea de chemare în garanţie, criticile din cele trei recursuri urmând a fi analizate sistematizat în cele ce urmează.

O primă problemă necesar a fi dezlegată prin prisma criticilor cuprinse în toate cele trei recursuri priveşte temeiul legal al emiterii deciziilor contestate în prezente cauză şi menţionate anterior în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului.

Din analiza actelor contestate – d ecizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 şi decizia nr. 648 din 26 mai 2009 – Înalta Curte constată că în preambulul acestora se precizează expres că au fost emise de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva în temeiul sau având în vedere prevederile O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. De altfel, chiar recurenta-pârâtă, prin răspunsul la plângerea prealabilă, subliniază faptul că d ecizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 a avut „ca temei legal O.U.G. nr. 37/2009”.

În ceea ce priveşte d ecizia nr. 354 din 04 mai 2009, Înalta Curte constată că, într-adevăr în preambulul actului nu sunt menţionate, ca temei legal al emiterii, dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, ci dispoziţiile H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare. Însă, nu poate fi contestat faptul că eliberarea reclamantului din funcţia deţinută, măsură dispusă prin această decizie, reprezintă urmarea măsurii anterioare dispuse prin d ecizia nr. 257 din 24 aprilie 2009, în executarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009, în sensul desfiinţării funcţiei respective.

Pentru aceste argumente nu pot fi primite criticile formulate în sensul că actele contestate ar fi fost emise în cadrul procedurii de reorganizare a regiei, fără a avea vreo legătură cu prevederile O.U.G. nr. 37/2009.

O a doua problemă necesar a fi dezlegată priveşte natura raportul juridic stabilit între Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi reclamantul S.S., în exercitarea de către reclamant a funcţiei de director al Direcţiei silvice. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că este vorba de un raport de funcţie publică, întrucât, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, prevede expres că „Personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel”, iar ordonanţa de urgenţă nu dispune în sensul că persoanelor care ocupă funcţia de director al unei direcţii silvice li s-ar aplica dispoziţiile C. muncii în pofida celor cuprinse în Statutul funcţionarilor publici. Pentru aceste argumente nu pot fi primite nici criticile referitoare la soluţionarea cauzei cu încălcarea competenţei completelor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalelor.

În raport cu cele deja expuse, instanţa de control, ţinând seama de jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme (spre exemplu, decizia nr. 2186 din 28 aprilie 2010, pronunţată într-o speţă similară), reţine că actele administrative contestate sunt nelegale, întrucât viciul de constituţionalitate al dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, constatat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 07 octombrie 2009, se răsfrânge implicit asupra actelor subsecvente lipsindu-le de temei legal. Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că sentinţa pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică în privinţa soluţiei de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a neconstituţionalităţii constatate a prevederilor O.U.G. nr. 37/2009. În acelaşi sens, Înalta Curte are în vedere că, în considerentele Deciziei nr. 1257/2009, Curtea Constituţională a reţinut şi a argumentat explicit faptul că: „ Prin O.U.G. nr. 37/2009, aşa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituţionalitatea ”. Totodată, Înalta Curte reţine că, independent de faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de O.U.G. nr. 105/2009, legalitatea actelor administrative contestate se analizează în raport cu dispoziţiile în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, iar nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare emiterii lor. Aspectele reţinute de Curtea de apel cu privire la viciul de neconstituţionalitate al O.U.G. nr. 37/2009 care se răsfrânge asupra actelor administrative contestate nu reprezintă o încălcare a atribuţiilor ce revin Curţii Constituţionale, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unui act normativ, ci a exercitat controlul de legalitate al actelor administrative atacate de reclamant în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susţinerile referitoare la emiterea actelor contestate cu nerespectarea termenului de preaviz şi a dreptului de opţiune, în sensul dispoziţiilor art. 73 C. muncii şi ale art. 62 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2008-2009, atâta timp cât, aşa cum a apreciat întemeiat şi instanţa de fond, legalitatea actelor contestate este afectată de viciul de neconstituţionalitate al actului normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia au fost emise deciziile.

De asemenea, sunt neîntemeiate susţinerile referitoare la faptul că reintegrarea reclamantului şi acordarea drepturilor salariale ar echivala cu întoarcerea executării unui act deja epuizat, întrucât art. 106 din Legea nr. 188/1999, a căror aplicabilitate a fost constată anterior, dispune în sensul că „î n cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu (…), precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public”, iar, „la solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută”.

Înalta Curte constată însă că este fondată critica din recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Guvernul României, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie a Guvernului României şi de obligare a Guvernului României la plata unor despăgubiri în favoarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile salariale aferente funcţiei reclamantului S.S. şi cheltuielile de judecată, la care a fost obligată pârâta. Nu pot fi însă primite susţinerile din recurs referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) Legea nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziţii se referă exclusiv la introducerea în cauză a funcţionarului public şi nu determină incompatibilitatea dispoziţiilor art. 60-63 C. proc. civ. cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime. Totodată, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentului Guvernul României cu privire la excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie, întrucât această excepţie nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, precum şi criticile referitoare la excepţia nulităţii cererii pentru lipsa timbrajului, întrucât litigiul se înscrie în ipoteza reglementată de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare .

În schimb, însă, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie a Guvernului României, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate reţine existenţa în sarcina Guvernului a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantului.

În jurisprudenţă s-a reţinut că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Or, în cauză, suntem în prezenţa unui litigiu având ca obiect controlul de legalitate al unui act administrativ emis de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, iar împrejurarea că Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul şi în executarea căreia au fost emise actele contestate nu semnifică, în sensul celor arătate anterior, o „transmisiune anterioară, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv” pe care să se întemeieze o obligaţie de garanţie sau despăgubire. Astfel fiind, în calitate de emitent al O.U.G. nr. 37/2009, Guvernul României nu este ţinut de o obligaţie de garanţie faţă de autorităţile publice care au emis acte administrative în temeiul şi pentru executarea dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi de M.I., va admite recursul declarat de chematul în garanţie Guvernul României şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge cererea de chemare în garanţie a Guvernului României, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de Curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi M.I. împotriva sentinţei civile nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de chematul în garanţie Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Guvernului României.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 6230/2011. Contencios. Constatarea calităţii...  ICCJ. Decizia nr. 1022/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1020/2011. Contencios