ICCJ. Decizia nr. 1022/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1022/2011
Dosar nr. 740/45/2009
Şedinţa publică de la 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 noiembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC F. SA Vaslui a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate dreptul societăţii de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002; să dispună obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi să îndeplinească toate celelalte obligaţii administrative prevăzute de lege şi de Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancţiunea de daune, în sumă de 5.000 RON pe zi întârziere; să dispună obligarea pârâtului Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancţiunea de daune; să dispună obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe şi să transmită direcţiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008-2009; să dispună obligarea pârâţilor să achite suma de 611.404,86 RON reprezentând despăgubiri; să stabilească un termen de plată cât mai scurt şi rezonabil pentru plata despăgubirilor; să dispună obligarea pârâţilor la daune în sumă de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanţă; cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 58/CA din 08 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile sesizării instanţei și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Reclamanta a înfiinţat în anul agricol 2008-2009, culturi de grâu şi rapiţă, iar în cursul lunii iunie 2009 a înştiinţat Primăria comunei T., în al cărei teritoriu se aflau terenurile afectate, în legătură cu pagubele ce a suferit, ca urmare a secetei excesive şi persistente. În urma înştiinţării, Primăria a convocat autorităţile publice cu atribuţiuni în domeniu, precum şi societatea de asigurări, constatările făcute fiind consemnate în procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor. La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese-verbale de constatare şi s-a făcut şi o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiţă şi grâu de către secetă. Pe baza documentaţiei primite, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vaslui a întocmit o situaţie centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituţia Prefectului, documentaţie ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Ministerul Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informaţiilor privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administraţia Naţională de Meteorologie şi stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcţie de procentul de afectare a culturilor”, estimându-se un efort bugetar de 810.000.000 RON.
Întrucât, până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nicio sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a susţinut că în mod nejustificat nu s-a dat eficienţă actului prin care autorităţile competente au fost încunoştiinţate despre cazul de calamitate naturală sesizat şi pierderile produse culturilor agricole înfiinţate în acel an agricol.
Pronunţându-se în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la excepţia lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţie invocată de pârâţi, Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată.
A reţinut Curtea de Apel că Legea nr. 381/2002 nu conţine norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariţiei unor fenomene naturale şi boli care generează calamităţi naturale şi nici cu privire la soluţionarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat şi că, în lipsa unor norme derogatorii, litigiul se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Astfel, Curtea de Apel a apreciat că, prin faptul depunerii înştiinţării prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naşte un raport juridic direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, şi autorităţile implicate în procedura de constatare şi acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local, Direcţia Generală Judeţeană pentru Agricultură, Ministerul Agriculturii şi, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre şi să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli şi condiţiile de acordare a acestor despăgubiri.
De asemenea, a apreciat instanţa că simplul fapt al înştiinţării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamităţile naturale nu dă naştere, în mod automat şi de deplin drept, la o obligaţie pentru autorităţile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct şi nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligaţie directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar, pe de altă parte, pentru că în procesul decizional Guvernul României este condiţionat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 şi de existenţa resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, în cadrul şi în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.
În atare context, cererea de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi respectiv cererea de obligare a Guvernului României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentaţiei de către minister, excede în mod vădit limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranţă că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligaţie a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acţiunii; dorinţa, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale şi anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură.
De altfel, în cauză, Guvernul României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului Agriculturii, ci doar a susţinut că pentru luarea măsurilor propuse are nevoie de avizele necesare şi de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista şi o bază legală pentru o atare cerere.
În concluzie, Curtea de Apel a reţinut că neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un fine de neprimire a acţiunii, iar prin faptul depunerii înştiinţării prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naşte un raport obligaţional direct şi nemijlocit între producătorul agricol şi autorităţile administrative centrale, care să susţină existenţa unui refuz de a soluţiona în termenul legal o cerere, reclamanta fiind obligată ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă evocată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SA Vaslui.
Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a admis excepţia inadmisibilitatii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, întrucât societatea a îndeplinit procedura impusă de dispoziţiile Legii nr. 381/2002, astfel că nu este necesară îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât litigiul este întemeiat pe refuzul nejustificat al instituţiei publice.
Printr-o altă critică din recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a omis să se pronunţa asupra refuzului nejustificat invocat prin acţiune, astfel că nu a analizat și nu s-a pronunţat asupra acestei susţineri.
Printr-o a treia critică din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 381/2002, existând posibilitatea de a fi refuzat dreptul la despăgubiri pentru că nu există finanţare din partea pârâtului Guvernul României, motiv pentru care considerentele instanţei de fond sunt contradictorii, neexistând nicio prevedere legală din care să rezulte această împrejurare.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA Vaslui pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reţinând, în esenţă, că cererea de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi respectiv cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală excede în mod vădit limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, iar analiza cererilor respective trebuie să fie făcută prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Potrivit probatoriului administrat, Înalta Curte constată că reclamanta SC F. SA Vaslui a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură și de Capitolul III – „Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţi naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind întreaga documentaţie depusă la dosarul de fond.
Întrucât instituţiile publice pârâte nu au finalizat procedura administrativă demarată şi desfăşurată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 381/2002 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, reclamanta s-a adresat instanţei pe temeiul refuzului mejustificat de soluţionare a cererii sale de acordare a despăgubirilor ce i se cuvin pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive şi persistente din anul agricol 2008-2009.
În jurisprudența secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorităţii publice de rezolvare a cererii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006, publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2006, Semestrul II, Ed. H., București, 2007, pag. 52-54), cum este cazul în speța de față, având în vedere „tăcerea” administrației cu privire la cererea reclamantei de finalizare a procedurii administrative în vederea acordării efective a despăgubirilor solicitate.
Astfel fiind, Înalta Curte reţine că atâta timp cât acţiunea a fost întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâţilor de finalizare a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor ca urmare a stării de calamitate naturală în agricultură, iar reclamanta a făcut dovada faptului că a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 381/2002 şi de Normele metodologice aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 419/2002, nu este necesară îndeplinirea şi a procedurii prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanta SC F. SA Vaslui nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
La pronunţarea prezentei decizii, a fost avută în vedere jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi, reprezentată de deciziile nr. 473/2009, nr. 1331/2009, nr. 5457/2010 şi nr. 522/2011.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere de către instanța de fond a acțiunii prin admiterea excepției inadmisibilității, urmând ca, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru analiza în fond a cauzei, în raport cu susţinerile şi apărările părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC F. SA Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1020/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1025/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
