ICCJ. Decizia nr. 1191/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1191/2011
Dosar nr.312/40/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 175 din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Guvernul României - prin Secretariatul General şi în consecinţă, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006 invocată de reclamanta C.C.L. în contradictoriu cu pârâţii A.J.P.S. Botoşani şi Guvernul României - prin Secretariatul General şi în consecinţă, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006, de aplicare a OUG nr. 148/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea adresată Tribunalului Botoşani - înregistrată sub nr. 312/40/2010, reclamanta C.C.L. a chemat în judecată Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Judeţului Botoşani solicitând anularea deciziilor nr. 274/2006 şi nr. 9904/2009 emise de pârâtă.
Prin aceeaşi acţiune s-a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006.
Prin încheierea din data de 7 aprilie 2010, Tribunalul Botoşani a sesizat Curtea de Apel Suceava cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii învederându-se următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate (...)".
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că excepţia invocată în cauză este neîntemeiată, motivat de faptul că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu exclud invocarea excepţiei de nelegalitate cu privire la un act normativ. Câtă vreme invocarea nelegalităţii unui act administrativ normativ este admisibilă pe calea acţiunii directe, nu există nicio raţiune pentru care nelegalitatea să nu poată fi invocată pe calea excepţiei.
Pe fondul cauzei, instanţa reţine că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006 sunt nelegale în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005, întrucât aceste dispoziţii completează nelegal dispoziţiile actului normativ în aplicarea căruia este dat, instituind o indemnizaţie raportată doar la naştere în înţelesul de aducere pe lume a unuia sau mai mulţi copii vii, or, art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005 instituie o indemnizaţie raportată nu doar la naştere ci şi la numărul de copii.
S-a reţinut şi că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006 încalcă principiul egalităţii de tratament între copii născuţi dintr-o naştere simplă şi una multiplă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Guvernul României prin motivele de recurs formulate a criticat soluţia pronunţată invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, Guvernul României a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a actului administrativ atacat, arătând că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevăd că această excepţie poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu şi pe cele cu caracter normativ, ca în cazul dedus judecăţii, pentru care legea instituie o altă procedură.
Pe fondul cauzei Guvernul României a susţinut că HG nr. 1025/2006 este temeinică şi legală, arătând că definiţia naşterii a fost preluată din dicţionarul explicativ al limbii române, iar prin OUG nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizaţia pentru naştere şi nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei naşteri.
S-a apreciat faptul că recunoaşterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare naştere şi nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate şi nu încalcă principiul egalităţii de tratament, nefiind vorba de drepturi ce aparţin copilului.
Recurentul a arătat că indemnizaţia pentru creşterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulţi copii, iar această prestaţie înlocuieşte, pe perioada concediului de creştere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplineşte condiţiile de acordare şi optează pentru această formă de sprijin.
Recurentul a apreciat că în mod nelegal instanţa de fond a respins referirile făcute la Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Excepţia inadmisibilităţii invocată ca motiv de recurs nu poate fi reţinută şi va fi respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a contestat legalitatea prevederilor HG nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005, act administrativ cu caracter normativ ce conţine reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecţi.
Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privinţa analizării legalităţii la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.
Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral" fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual.
În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că şi în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ.
Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a şi întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că HG nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
Prin acest act normativ au fost definiţi beneficiarii şi situaţiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului şi au fost prevăzute condiţiile şi procedurile de acordare a dreptului.
Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice, fără să există o justificare de ordin obiectiv.
Instanţa de fond a apreciat corect că acordarea indemnizaţiei lunare a fost raportată prin art. 6 din OUG nr. 148/2005 la numărul copiilor născuţi, iar nu la numărul naşterilor, situaţie în care dispoziţiile art. 3 din Normele Metodologice sunt nelegale.
Definind naşterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din HG nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia a fost adoptat şi încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi multiplă.
Faţă de titlul şi obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă şi susţinerea recurentului că indemnizaţia lunară nu reprezintă o măsură de protecţie a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanţa de urgenţă şi nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecţie socială.
Nici critica cu privire la Decizia nr. 937/2006 a Curţii Constituţionale nu poate fi primită de instanţa de control judiciar, întrucât dispoziţiile constatate ca fiind constituţionale sunt cele ale art. 6 din OUG nr. 148/2005, pe care îşi întemeiază susţinerile şi Înalta Curte, căci dispoziţiile apreciate ca fiind nelegale sunt cele care adaugă la aceste dispoziţii conforme cu Constituţia, respectiv dispoziţiile art. 3 din HG nr. 1025/2006.
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie, faţă de dezlegarea dată anterior aceleaşi excepţii de nelegalitate, ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În practica C.E.D.O. s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României).
Rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în această materie este acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei", iar menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 175 din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1190/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1192/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
