ICCJ. Decizia nr. 1203/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1203/2011
Dosar nr.82/45/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 77 din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul P.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3277/89 din 15 octombrie 2009, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale pentru a se dispune anularea Ordinului nr. 2413 din 09 octombrie 2009, prin care pârâtul l-a notificat pe reclamant cu privire la acordarea preavizului de 15 zile lucrătoare, urmând ca la expirarea acestuia să-i înceteze contractul de management, conform art. 65 alin. (1) C. muncii, coroborat cu art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management şi art. IV şi XIV din OUG nr. 105/2009.
Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vaslui, conform art. 10 din legea contenciosului administrativ, coroborat cu art. 3 C. proc. civ., şi excepţia lipsei de interes privind primul capăt de cerere, întrucât postul pe care reclamantul a funcţionat a fost desfiinţat.
Cât priveşte fondul cauzei, pârâtul consideră acţiunea reclamantului ca fiind nefondată, actul administrativ în cauză fiind legal emis, conform art. IV alin. (2), (4) şi dispoziţiilor art. V din OUG nr. 105/2009, bucurându-se de prezumţia de legalitate, astfel că revenea reclamantului obligaţia de a proba pretinsele cauze de nulitate a acestuia.
Prin sentinţa nr. 3/CA/ din 11 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Vaslui a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, declinându-se competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi, unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 82/45/2010.
Prin încheierea de şedinţă din 1 martie 2010, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, raportat prevederilor art. 7 din legea contenciosului administrativ.
Instanţa de fond a constatat că numirea în funcţia de director coordonator adjunct la D.A.D.R Vaslui, s-a făcut în condiţiile OUG nr. 37/2009 şi că eliberarea din aceasta funcţie este motivată pe dispoziţiile OUG nr. 105/2009.
Se mai constată că atât O.U.G nr. 37/2009, cât şi OUG nr. 105/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 şi respectiv, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curţii Constituţionale, reţinându-se, printre altele, că „viciul de neconstituţionalitate constă în emiterea de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă într-un domeniu care, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituţie, este sustras competenţei sale", „fiind afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate".
Ca atare, atâta timp cât Curtea Constituţională a constatat că „procedeul legislativ utilizat" pune în discuţie comportamentul constituţional al Executivului faţă de Parlament" şi că „Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială", instanţa de fond a apreciat că toate actele emise în baza ordonanţelor de urgenţă menţionate sunt lipsite de valoare şi efecte juridice.
Dincolo de acest context legislativ, deficitar şi confuz, creat de Guvern prin încălcarea competenţelor sale constituţionale, instanţa a avut în vedere, cu precădere, doar cadrul convenţional intervenit între părţile aflate în litigiu, prin semnarea contractului de management.
Conform art. 10 din contract, care este legea părţilor, potrivit art. 969 şi art. 970 C. civ., normă care nu contravine Legii nr. 554/2004, părţile în litigiu au convenit că orice litigiu legat de încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de management să se soluţioneze „conform prevederilor care reglementează contenciosul administrativ".
Cum, atât la data încheierii contractului, cât şi la data eliberării din funcţie, ca urmare a încetării contractului de management, singurul cadru legal ce reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 554/2004, instanţa a apreciat că atât sesizarea, cât şi soluţionarea litigiului de faţă, trebuie să urmeze cerinţele acestui act normativ, cu valabilitate generală în acest domeniu.
Din conţinutul Legii nr. 554/2004, rezultă fără echivoc că, prin art. 7, legiuitorul a impus, cu valoare de normă imperativă, ca, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de la data comunicării actului, revocarea acestuia, în tot sau în parte.
Ca atare, chiar dacă Guvernul a asimilat, din punct de vedere al dreptului material, contractul de management unui contract individual de muncă, realizând, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională, „o construcţie juridică deficitară şi confuză", din punctul de vedere al dreptului procesual, sesizarea instanţei nu poate fi realizată decât prin respectarea cerinţelor Legii nr. 554/2004, cu atât mai cu cât chiar art. 106 din Legea nr. 188/1999 prevedere că „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice şi nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului (...) în condiţiile şi în termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ", dispoziţiile C. muncii negăsindu-şi aplicabilitatea în această materie.
Ca atare, instanţa de fond a reţinut că procedura prealabilă, reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reprezintă o condiţie obligatorie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, ce ţine de esenţa procedurilor administrative, iar neparcurgerea ei, indiferent de motivele ce s-ar invoca de către cel obligat, se constituie într-un fine de neprimire a cererii.
Cum, în cauză, acţiunea a fost introdusă la şase zile de la data emiterii actului administrativ contestat, fără a se fi respectat obligaţia prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, la care însăşi părţile fac trimitere, în mod implicit prin art. 10 din contractul de management, instanţa va admite excepţia invocată şi pe cale de consecinţă, va respinge cererea de anulare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cerinţele legale pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, soluţie ce face de prisos cercetarea celorlalte excepţii şi a fondului litigios.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul arată că, potrivit art. IV alin. (11) din OUG nr. 105/2009, contractul de management este asimilat contractului de muncă sub aspectul încetării acestuia, iar promovarea acţiunii fără îndeplinirea unei condiţii prealabile exclude existenţa unei culpe în ceea ce-l priveşte pe reclamant. A precizat că însăşi Curtea Constituţională a sancţionat asupra greşelii executivului prin pronunţarea celor două hotărâri, confirmând răsfrângerea greşelilor executivului asupra dreptului legal al cetăţeanului de a reacţiona la abuz.
A precizat că sentinţa atacată încalcă accesul liber la justiţie, drept consfinţit de Constituţia României.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Criticile formulate de recurent urmează a fi respinse de instanţa de control judiciar, având în vedere faptul că Legea contenciosului administrativ a prevăzut în art. 7 şi art. 11 două termene ce trebuie avute în vedere de participanţii la procesul civil, atât de părţile implicate, cât şi de instanţa de judecată şi anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de lege ca o condiţie pentru exercitarea dreptului la acţiune şi termenul de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ competentă.
Astfel, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 15 octombrie 2009 reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ.
A considerat reclamantul, în mod greşit, că dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, aplicabile cauzei, prevăd posibilitatea introducerii cererii direct la instanţă fără o procedură prealabilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat faptul că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care prevăd expres această procedură, întrucât excepţia de la această procedură este prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 2 alin. 2 şi la art. 4, situaţie în care nu se afla reclamantul.
Raportându-se la dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorităţii emitente a actului contestat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispoziţiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile este o cauză de inadmisibilitate a acţiunii şi pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de P.A. împotriva sentinţei nr. 77 din 29 martie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1198/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1204/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
