ICCJ. Decizia nr. 1272/2011. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1272/2011
Dosar nr. 7853/1/2008*
Şedinţa publică de la 3 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4192 din 27 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta G.G.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care solicita anularea rezoluţiei nr. 52/CDP/2008 din 22 mai 2008 a Comisiei de disciplină pentru procurori din cadrul autorităţii pârâte, constatarea existenţei abaterilor disciplinare sesizate şi aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 (text în vigoare la data emiterii actului contestat, 22 mai 2008) „În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică dispune clasarea”.
Din întreg conţinutul art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu rezultă că titularul acţiunii disciplinare poate formula plângere (ori o altă cale de atac administrativă) la secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
De altfel, arată prima instanţă, Comisia de disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin adresa din 25 august 2008, a comunicat reclamantei împrejurarea că rezoluţiile de clasare nu sunt supuse nici unei căi de atac.
Împrejurarea că Legea nr. 317/2004 nu prevedea (la momentul formulării prezentei acţiuni) o cale de atac împotriva rezoluţiilor de clasare, tăcerea legii nu trebuie interpretată în sensul că titularul acţiunii disciplinare nu se poate adresa justiţiei în cazul în care apreciază că sesizarea sa a fost soluţionată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii, sau chiar cu abuz de putere în exercitarea atribuţiilor conferite de lege autorităţii publice.
Reţine instanţa de fond că, din analizarea naturii juridice a emitentului actului contestat, dar şi a acestui act, se constată că este vorba despre o autoritate publică (Consiliul Superior al Magistraturii şi comisia sa de disciplină) şi despre un act administrativ (emis în urma unor cercetări administrative).
Art. 5 din Legea nr. 554/2004 exclude controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ acele acte administrative pentru care legea prevede o altă procedură de contestare.
În speţă, actul contestat nu avea (la data formulării acţiunii) o altă cale administrativă de atac.
Modificarea art. 451 din Legea nr. 317/2004, prin O.U.G. nr. 59/2009, art. II pct. 3, în sensul că „(13) Împotriva soluţiei de clasare poate fi formulată contestaţie de persoana indicată la art. 451 alin. (1) de persoana vizată, sau de inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea la secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii în termen de 30 de zile de la comunicarea rezoluţiei”, iar art. 451 menţionează printre persoanele ce pot formula o contestaţie „orice persoană interesată (...)” deci şi persoana care a formulat sesizarea, nu este incidentă în cauză deoarece această modificare a intervenit la data de 26 iunie 2009, ulterior formulării prezentei acţiuni în justiţie.
În concluzie, apreciază prima instanţă, reclamanta are conform art. 21 din Constituţie acces liber la justiţie şi potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 poate contesta un act administrativ pe care îl apreciază ca fiind dat cu încălcarea unui drept al său ori a unui interes legitim, situaţie în raport de care se constată că solicitarea subsidiară a reclamantei de sesizarea a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu se mai justifică.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rezoluţia nr. 52/CDP/2008 pronunţată de Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 2 mai 2008 s-a dispus clasarea lucrării privind pe K.L.C., procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, M.D.M. procuror şef la Direcţia Naţională Anticorupţie, P.L.G., procuror şef al Secţiei de combatere a corupţiei şi B.E., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia combatere a corupţiei pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta G.G.G. a susţinut că rezoluţia contestată este nelegală şi netemeinică, iar motivele de clasare sunt lipsite de obiectivitate.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, la momentul formulării acţiunii, reclamanta a susţinut că nu i-a fost comunicată motivarea actului contestat însă nici după ce a luat cunoştinţă despre motivele rezoluţiei de clasare, odată cu comunicarea documentaţiei care a stat la baza actului contestat, depusă la dosar de către autoritatea pârâtă, reclamanta nu a formulat precizări şi nu a dezvoltat motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale actului contestat.
Or, reţine instanţa de fond, simpla susţinere a nelegalităţii şi netemeiniciei unui act administrativ, fără menţionarea în concret a aspectelor de nelegalitate şi de netemeinicie avute în vedere de către reclamantă, conduce la aprecierea acţiunii, astfel formulată, ca fiind o acţiune nemotivată, întrucât nu permite instanţei de contencios administrativ să exercite controlul de legalitate asupra actului contestat.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.
Prin cererea de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
- instanţa nu a încercat împăcarea părţilor astfel cum prevăd dispoziţiile art. 131 C. proc. civ.;
- prima instanţă nu a exercitat rolul activ potrivit art. 129 C. proc. civ., în sensul că nu i-a solicitat explicaţii orale sau scrise cu privire la acţiunea formulată, astfel că hotărârea atacată este afectată de nulitate.
Se precizează şi faptul că instanţa de fond trebuia să soluţioneze cauza în funcţie de motivele invocate în plângerile adresate pârâtului, chiar dacă acţiunea formulată la instanţă a fost apreciată ca nemotivată.
- instanţa de fond a nesocotit şi obligaţia legală a pârâtului de a depune în dublu exemplar documentaţia care a stat la baza actelor contestate, astfel încât să fie asigurată echitatea procesului. De asemenea, se precizează că nu a putut lua cunoştinţă de documentaţia depusă, deşi a făcut demersuri în acest sens.
Înalta Curte, apreciază că, deşi recurenta-reclamantă nu a invocat în concret vreun motiv de nelegalitate al sentinţei atacate, criticile formulate pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă este nefondată întrucât împăcarea părţilor este o opţiune a acestora, iar judecătorul nu poate obliga părţile să stingă litigiul pe cale amiabilă în lipsa voinţei acestora.
Astfel cum rezultă din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, întreaga atitudine procesuală a părţilor nu a fost în sensul împăcării şi nici nu a condus către acest fapt.
Prin urmare, nu îi poate fi imputat judecătorului fondului nerespectarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ.
Cea de-a doua critică formulată de aceeaşi recurentă este, de asemenea, nefondată.
Este adevărat că potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”, iar conform alin. (5) „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.
Însă, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.
După cum se constată, recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 112 C. proc. civ. referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată nici după comunicarea actului contestat şi a documentaţiei depuse de intimatul-pârât.
Exercitarea rolului activ a judecătorului intervine în condiţiile în care a avut loc o prezentare a situaţiei de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, or, în cauză, o astfel de cerinţă nu a fost îndeplinită de către recurenta-reclamantă.
Instanţa de fond, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., putea hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii în raport de motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea şi a dovezilor pe care aceasta se sprijină, astfel că exercitarea controlului judiciar nu se putea realiza prin prisma motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate în plângerile adresate altor autorităţi.
În consecinţă, nu se poate reţine lipsa rolului activ a judecătorului de la instanţa de fond.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât nici în faţa instanţei de recurs recurenta-reclamantă nu a menţionat care sunt motivele care susţin nelegalitatea şi netemeinicia actului contestat.
În ceea ce priveşte cea de-a treia critică, instanţa de recurs reţine că susţinerile recurentei-reclamante nu au justificare şi nici corespondent în realitatea faptică.
Din încheierea de şedinţă din 10 februarie 2010 rezultă că s-a acordat reclamantei termen pentru a lua cunoştinţă de întreaga documentaţie ce a stat la baza rezoluţiei nr. 52/CDP/2008, astfel cum aceasta a solicitat, fiind asigurată atât echitatea procesului, cât şi respectarea principiului contradictorialităţii.
De altfel, recurenta-reclamantă nu şi-a respectat întocmai îndatorirea prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ. de a urmări desfăşurarea procesului, fapt ce rezultă din întreaga sa atitudine procesuală, potrivit căreia se constată prezenţa doar o singură dată la instanţa de judecată.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc civ.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta G.G.G. împotriva sentinţei nr. 4192 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1238/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1274/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
