ICCJ. Decizia nr. 1274/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1274/2011
Dosar nr. 9064/2/2009
Şedinţa publică de la 3 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 2103 din 4 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea formulată de reclamanta SC A.C.T.I. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Prin aceeaşi sentinţă, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7.140 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul acţiunii formulate de reclamantă este multiplu şi constă în obligarea pârâtelor: 1) să soluţioneze de îndată cererile de rambursare a soldului negativ de TVA în sumă totală de 50.193.976 RON aferentă lunilor septembrie 2008-ianuarie 2009; 2) să recunoască dreptul societăţii la rambursarea sumei de 50.193.976 RON reprezentând sold negativ de TVA aferent lunilor septembrie 2008-ianuarie 2009 în sensul plăţii acestei sume în contul societăţii, după efectuarea compensării legale cu suma de 9.505.673 RON; 3) să comunice deciziile de rambursare corespunzătoare emise de D.G.A.M.C. dar necomunicate societăţii; 4) să recunoască dreptul societăţii la compensarea solicitată prin cererile de compensare; 5) să fie obligat D.G.A.M.C. să procedeze la efectuarea compensării parţiale a sumei de 50.193.976 RON, reprezentând TVA aprobată la rambursare prin deciziile de rambursare cu suma de 9.505.673 RON reprezentând obligaţii ale societăţii către bugetul de stat şi bugetele asigurărilor sociale şi fondurile speciale, şi de a emite şi comunica notele de compensare aferente compensării acestor creanţe fiscale reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele; 6) să fie obligat D.G.A.M.C. să procedeze la efectuarea operaţiunii administrative de restituire prin plata în contul Societăţii a sumei de 40.688.303 RON reprezentând diferenţa între suma aprobată la rambursare şi suma ce trebuie compensată, precum şi de a emite şi comunica notele de restituire pentru această sumă; 7) să fie obligat D.G.A.M.C. în baza art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004 la plata de penalităţi către societate în cuantum de 100.000 RON pentru fiecare zi de întârziere termenul de maxim 30 de zile stabilit de instanţă în îndeplinirea fiecăreia dintre obligaţiile menţionate la capetele de cerere 1-6; 8) să fie obligat D.G.A.M.C. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenţa cauză.
La termenul din data de 04 mai 2010, reclamanta a precizat că au fost emise raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 29 decembrie 2009 şi decizia de impunere de către pârâte, solicitând respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.
Instanţa de fond, constatând că, la data de 29 decembrie 2009, pârâtele au întocmit raportul de inspecţie fiscală din 29 decembrie 2009 şi au emis deciziile de impunere, a reţinut că se impune a se lua act că acţiunea a rămas fără obiect.
De asemenea, invocând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi arătând că actele au fost emise după introducerea cererii de chemare în judecată, prima instanţă a apreciat că se imune ca pârâtele să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, conform facturii a extrasului de cont anexate la dosar.
II. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică sentinţa atacată în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, susţinând în principal că acestea au fost greşit acordate întrucât nu a pierdut procesul, ci acţiunea a rămas fără obiect, nu are culpă procesuală pentru că deconturile nu puteau fi soluţionate decât în urma unui control fiscal anticipat, care să stabilească dacă dreptul de deducere a fost exercitat în mod corect, iar în raport şi de complexitatea solicitărilor este justificată emiterea deciziei de impunere la 29 decembrie 2009.
În subsidiar se menţionează că onorariul avocatului este disproporţionat faţă de obiectul cauzei şi munca îndeplinită, motiv pentru care apreciază că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC A.C.T.I. SRL a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică, combătând criticile recurentei-pârâte.
În esenţă, se precizează că emiterea actelor administrativ fiscale de către recurentă a avut loc urmare a promovării acţiunii în justiţie, astfel că aceasta are culpă procesuală, iar procesul a determinat cheltuieli de judecată pe care aceasta trebuie să le suporte în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Se menţionează că în cauză nu se poate face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cuantumul onorariului avocatului angajat în cauză reflectă pe deplin munca depusă în cadrul unei speţe de complexitate ridicată.
III. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Critica recurentei referitoare la faptul că în mod greşit a fost obligată la cheltuieli de judecată deşi nu a pierdut procesul, este nefondată.
Necontestat este faptul că în timpul derulării procesului dintre părţi au fost soluţionate cererile reclamantei prin emiterea actelor administrativ fiscale de către recurenta-pârâtă, respectiv decizia de impunere nr. 334 din 29 decembrie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 29588 din 29 decembrie 2009, fapt care a condus la rămânerea fără obiect a litigiului în cauză şi pronunţarea în acest sens a sentinţei recurate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată urmează a fi plătite de partea care a căzut în pretenţii.
Chiar dacă acţiunea formulată de reclamantă a rămas fără obiect nu se poate reţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală, întrucât din vina sa a fost declanşat procesul între părţi.
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a depus la recurenta-pârâtă deconturile de TVA aferente lunilor septembrie 2008-ianuarie 2009, solicitând compensarea din soldul sumei negative cu opţiune de rambursare.
Potrivit O.M.F.P. nr. 1857/2007, privind aprobarea Metodologiei de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, respectiv Capitolul I, lit. A, pct. 6 „solicitările de rambursare se soluţionează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maximum 45 de zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare”.
Faţă de pasivitatea autorităţii pârâte, intimata-reclamantă a formulat contestaţie în temeiul art. 205 coroborat cu art. 209 C. proc. fisc. înregistrată la organul fiscal competent sub nr. 989826 din 03 iulie 2009, ce nu a fost soluţionată, fapt care a determinat continuarea demersurilor prin promovarea acţiunii la instanţa de contencios administrativ la data de 28 septembrie 2009.
Argumentele recurentei-pârâte în ceea ce priveşte complexitatea actului de control nu pot fi reţinute ca o justificare în ceea ce priveşte lipsa culpei procesuale întrucât autoritatea pârâtă este ţinută de respectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile legale incidente în cauză privind soluţionarea cererilor ce îi sunt adresate şi de respectarea principiului operativităţii, ca principiu de bază al desfăşurării activităţii acesteia.
Prin urmare, în raport de situaţia de fapt expusă, procesul între părţi s-a purtat din vina recurentei-pârâte căreia îi incumba obligaţia soluţionării cererilor formulate, implicit emiterea actelor administrativ-fiscale potrivit competenţei sale.
Cum aceste acte au fost emise după formularea cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţa de fond a reţinut culpa procesuală a recurentei-pârâte şi a făcut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Însă, aceste dispoziţii nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză, argumentele invocate de recurenta-pârâtă neputând fi reţinute întrucât cuantumul cheltuielilor de judecată este rezonabil, existând un raport de proporţionalitate între complexitatea cauzei şi activitatea depusă, avându-se în vedere numeroasele demersuri întreprinse atât înainte de formularea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, cât şi ulterior.
Nu prezintă relevanţă faptul că recurenta-pârâtă este terţ faţă de contractul de asistenţă juridică deoarece onorariul de avocat justificat prin documentele depuse la dosarul cauzei se încadrează în categoria cheltuielilor de judecată ce trebuie plătite de partea care cade în pretenţii, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Avându-se în vedere considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond în mod corect a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 2103 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1272/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1284/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
