ICCJ. Decizia nr. 1289/2011. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1289/2011
Dosar nr. 1415/288/2010
Şedinţa publică de la 3 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 119/F-CONT din 2 iunie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta SC E.J. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care solicita anularea deciziei nr. 177 emisă de pârât la 19 ianuarie 2010, prin care reclamantei i s-a aplicat o amendă contravenţională de 10.000 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Dispoziţiile art. 74 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, stabilesc obligaţia distribuitorilor prin reţelele de comunicaţie electronice de a include ofertele în programele de servicii, iar modificarea ofertei de servicii de programe urmează să se facă numai cu acordul Consiliului Naţional al Audiovizualului. Textele introduc norme de comportament obligatorii pentru agenţii economici a căror activitate se înscrie în aria de reglementare a actului normativ precitat, iar potrivit art. 90 alin. (1) lit. j), nerespectarea acestor dispoziţii legale atrage sancţiunea contravenţională prevăzută la alin. (2), respectiv amenda de la 10.000 RON la 200.000 RON.
Arată prima instanţă că, în cauză, încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (3) şi art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nu este contestată, susţinându-se numai că nu poate fi aplicată sancţiunea datorită lipsei intenţiei şi a cazului fortuit, justificate prin deficienţele ce au intervenit la receptoarele contravenientei.
Or, se arată în considerentele sentinţei atacate, cazul fortuit, definit ca fiind acea împrejurare de fapt imprevizibilă, de neînlăturat şi care împiedică în mod obiectiv comportamentul firesc şi legal al persoanei aflată într-o astfel de situaţie, este de natură să înlăture răspunderea acesteia, chiar dacă nu are caracter absolut sub aspectul imprevizibilităţii şi invincibilităţii, nu se regăseşte în cauză. Eventualele deficienţe, de altfel nedovedite, nu au caracter imprevizibil şi nici de neînlăturat şi nu constituie un caz fortuit în sensul acceptat în doctrina juridică, astfel încât nu poate determina exonerarea de răspundere şi nici nu înlătură caracterul contravenţional al faptelor săvârşite.
În aceste condiţii, apreciază instanţa de fond, în mod corect s-a reţinut săvârşirea contravenţiilor prevăzute de textele de lege precitate şi s-a luat măsura sancţionării acestora.
Sub aspectul individualizării sancţiunii, este adevărat că pârâta poate să decidă în raport de gravitatea faptei, fiind în măsură să stabilească şi o sancţiune nepecuniară, respectiv aplicarea unei somaţii publice. Acest atribut al Consiliului, trebuie însă privit nu numai în raport de numărul persoanelor ce au beneficiat de programele în plus ce se retransmiteau, dar şi de faptul că - aşa cum chiar contravenienta recunoaşte - pentru o faptă similară a mai fost sancţionată cu somaţie publică.
Perseverenţa în săvârşirea aceleiaşi contravenţii constituie un motiv suficient de puternic care să justifice aprecierea pârâtei, în sensul că fapta nu este minoră şi se impune aplicarea unei amenzi contravenţionale, amendă care de altfel a fost stabilită la minimul prevăzut de lege.
Este adevărat, reţine prima instanţă, că potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002, actul normativ special se completează cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, dispoziţii care în art. 16 stabilesc elementele obligatorii ce trebuie să se regăsească într-un proces-verbal de contravenţie. Printre acestea se numără şi termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care aceasta trebuie depusă, însă art. 17 din aceeaşi ordonanţă enumără în mod limitativ menţiunile a căror absenţă atrage nulitatea actului contravenţional, enumerare care nu include cele două elemente invocate de reclamantă şi, mai mult, aceasta nu a dovedit care este prejudiciul încercat în absenţa acestor menţiuni.
Prin urmare, instanţa de fond reţine că reclamanta nu a pretins şi nici nu a dovedit că prin nemenţionarea celor două elemente mai sus amintite a fost vătămată şi vătămarea nu poate fi altfel înlăturată [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.].
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.
Prin cererea de recurs se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- în primul rând, se susţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că motivul de nulitate prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 nu este aplicabil întrucât nu s-a dovedit în speţă existenţa unui prejudiciu deşi, urmare a neprecizării termenului de exercitare a căii de atac şi a organului la care se depune plângerea, eronat a introdus cererea la Judecătoria Râmnicu Vâlcea;
- în al doilea rând, se arată că în mod greşit s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 alin. (3), art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât caracterul contravenţional al faptei este înlăturat de intervenţia unui caz fortuit, respectiv deficienţele receptorului de programe care au determinat ca unele programe aprobate să nu fie recepţionate de abonaţi, iar altele neaprobate să fie recepţionate;
- în al treilea rând, se menţionează că în mod greşit s-a apreciat că decizia nr. 177 din 19 ianuarie 2010 a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 504/2002.
Se menţionează că în urma somaţiei publice a remediat situaţia apărută în localităţile menţionate prin decizia nr. 874/2009 emisă de intimat, însă în comuna M., judeţul Sibiu, nu a reuşit în timp util intrarea în legalitate, întrucât societatea este nouă în acest domeniu. De asemenea, amenda este foarte mare ţinând seama de împrejurările săvârşirii faptei, de gravitatea acesteia, de faptul că nu a mai fost sancţionată contravenţional, precum şi de numărul foarte mic de abonaţi din această comună de aproximativ 1.000 de locuitori.
În opinia recurentei, nu se poate reţine reaua sa credinţă, respectiv intenţia de a prejudicia instituţiile statului sau abonaţii, astfel că nu sunt întrunite condiţiile esenţiale pentru atragerea răspunderii societăţii.
Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată şi combătând criticile recurentei-reclamante.
În esenţă, s-a menţionat că obligaţia respectării dispoziţiilor din domeniul audiovizualului incumbă, în egală măsură, tuturor celor care deţin o licenţă audio vizuală sau un aviz de retransmisie şi care desfăşoară astfel de activităţi în acest domeniu, astfel că faptele recurentei care încalcă dispoziţiile legale, de altfel recunoscute, în mod corect au fost sancţionate prin decizia nr. 177/2010 contestată.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a fost sancţionată prin decizia nr. 177 din 19 ianuarie 2010 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) şi ale art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, pentru faptele reţinute în cuprinsul deciziei menţionate, care nu au fost contestate de reclamantă nici la instanţa de fond şi nici în recurs.
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă este nefondată.
Dispoziţiile legale incidente cauzei deduse judecăţii sunt cele ale legii speciale, a audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică cu prioritate, fiind incident principiul de drept specialia generalibus derogant.
Este adevărat că nu este menţionat în cuprinsul deciziei contestate termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea, ca elemente ce ţin de motivarea actului administrativ, însă acest fapt nu atrage nulitatea deciziei nr. 177/2010.
Recurenta-reclamantă şi-a exercitat dreptul de acces la justiţie fără nicio restricţie sau decădere, astfel că nu a existat în cauză o vătămare a acesteia din această perspectivă. Prin urmare, argumentele în susţinerea primei critici nu pot fi reţinute ca fiind fondate.
Cea de-a doua critică formulată este, de asemenea, nefondată. Însăşi recurenta-reclamantă a recunoscut faptul că în urma somaţiei publice primite nu a reuşit în timp util să intre în legalitate în ceea ce priveşte neregulile constatate în comuna M., judeţul Sibiu, prin raportul de constatare din 12 ianuarie 2010, menţionate şi în cuprinsul deciziei nr. 177 din 19 ianuarie 2010.
Recurenta-reclamantă trebuia să respecte dispoziţiile din domeniul audiovizualului ca deţinătoare a avizului de retransmisie nr. X din 06 octombrie 2009 pentru localitatea M., judeţul Sibiu, incumbându-i obligaţia remedierii deficienţelor receptorului de programe despre care a menţionat. Aceste deficienţe nu pot fi încadrate într-un caz fortuit cu atât mai mult cu cât şi anterior emiterii deciziei de sancţionare contestate a fost sancţionată cu somaţie publică prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009 şi nu a intrat în legalitate, continuând în localitatea menţionată să retransmită în plus 27 de servicii de programe fără a fi înscrise în oferta de servicii şi fără a solicita acordul Consiliului cu privire la modificarea structurii acesteia, iar 15 programe, deşi înscrise în oferta aprobată de Consiliu, nu erau retransmise.
Prin urmare, în mod corect a fost emisă decizia nr. 177/2010 a cărei legalitate a fost confirmată de instanţa de fond.
Referitor la cea de-a treia critică formulată, instanţa de recurs reţine că şi aceasta este nefondată, întrucât au fost respectate prevederile art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 504/2002.
Toate argumentele expuse de recurentă în susţinerea acestei critici nu pot fi reţinute. Nu prezintă relevanţă numărul abonaţilor, mărimea comunei şi nici celelalte împrejurări înfăţişate de recurenta-reclamantă pentru exonerarea de amendă aplicată, cât timp recurenta-reclamantă a manifestat perseverenţă în săvârşirea contravenţiilor în domeniul audiovizualului, fiind şi anterior sancţionată prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009, prin somaţie publică.
În mod corect instanţa de fond a apreciat că individualizarea sancţiunii s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 menţionată, potrivit cărora „individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult 1 an”.
Faţă de toate considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.J. SRL împotriva sentinţei nr. 119/F-CONT din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1284/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1297/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
