ICCJ. Decizia nr. 1307/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1307/2011
Dosar nr. 6749/1/2010
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul I.O.V. a chemat în judecată C.C.S.D. şi A.N.R.P., solicitând, în contradictoriu cu pârâţii, obligarea C.C.S.D. la emiterea lunară de decizii completatoare la Decizia nr. 1775 din 17 aprilie 2008 şi la Decizia nr. 1776 din 17 aprilie 2008, prin care să se dispună emiterea unui titlu de despăgubire reprezentând actualizarea, cu dobânda legală, a sumelor cuprinse în titlurile de conversie nr. 272 din 7 mai 2008 şi nr. 273 din 7 mai 2008 din data de 17 aprilie 2008 până la data la care vor fi admise la tranzacţionare titlurile emise de Fondul Proprietatea pe piaţa operată la Bursa de Valori Bucureşti, sub sancţiunea plăţii către reclamantă de daune cominatorii de 300 RON pe zi întârziere pentru fiecare decizie completatoare în parte, obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea lunară de titluri de conversie a sumelor actualizate, în acţiuni suplimentare ce sunt purtătoare de dividende la Fondul Proprietate, sub sancţiunea plăţii către reclamantă de daune cominatorii de 300 RON pe zi de întârziere pentru fiecare titlu de conversie în parte; în subsidiar s-a solicitat acordarea dobânzii legale sub forma de acţiuni suplimentare, obligarea pârâtelor la acordarea lunară şi în numerar a dobânzii legale calculate asupra despăgubirilor în cuantum de 4.911.932 RON şi aferentă perioadei 17 aprilie 2008 şi până la data la care vor fi admise la tranzacţionare titlurile emise de Fondul Proprietatea pe piaţa operată de Bursa de Valori Bucureşti.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3428 din 7 octombrie 2009 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, în lipsa unor prevederi legale pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise, nu se poate reţine un refuz nejustificat al autorităţilor pârâte în soluţionarea cererii reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond faptul că Legea nr. 247/2005 nu reglementează posibilitatea emiterii lunare de titluri de conversie a sumelor solicitate a fi reactualizate de către reclamant, prin decizii completatoare în acţiunii suplimentare ce sunt purtătoare de dividende la Fondul Proprietatea.
3. Decizia pronunţată în recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul I.M., în termenul legal, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 3528 din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de I.M. împotriva sentinţei civile nr. 3428 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin deciziile nr. 1775 din 17 aprilie 2008 şi 1776 din 17 aprilie 2008, C.C.S.D. i-a emis recurentului, în calitate de persoană îndreptăţită la despăgubire, titlurile de despăgubire pentru suma de 4.779.145 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. 27903/CC şi respectiv pentru suma de 1.132.787 RON conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. 31193/CC.
În cadrul procedurii administrative reglementate prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile OUG nr. 81/2007, în baza deciziilor nr. 1775 din 17 aprilie 2008 şi 1776 din 17 aprilie 2008 ale C.C.S.D. şi în cadrul procedurii privind valorificarea titlurilor de despăgubire, recurentul a formulat cererile de opţiune înregistrate cu nr. 03983 din 05 mai 2008 şi cu nr. 03984 din 05 mai 2008, prin care a solicitat emiterea câte unui titlu de plată pentru suma de 500.000 RON şi a câte unui titlu de conversie pentru suma de 4.279.145 RON şi respectiv 632.787 RON.
În conformitate cu prevederile art. 182 alin. (4) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările OUG nr. 81/2007 şi HG nr. 128/2008, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reclamantului i s-a emis Titlul de conversie, Decizia nr. 272 din 07 mai 2008 şi titlul de plată, Decizia nr. 619 din 20 august 2008 pentru dosarul de opţiune înregistrat sub nr. 03983 din 05 mai 2008 şi respectiv titlul de conversie, Decizia nr. 273 din 07 mai 2008 şi titlul de plata, Decizia nr. 1976 din 13 noiembrie 2008 pentru dosarul de opţiune înregistrat sub nr. 03984 din 05 mai 2008. În baza titlurilor de plata nr. 619 din 20 august 2008 şi respectiv 1976 din 13 noiembrie 2008 s-a efectuat şi plata aferentă primei tranşe a despăgubirilor.
Înalta Curte a apreciat că, faţă de situaţia de fapt, în mod legal s-a apreciat prin sentinţa recurată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii recurentului-reclamant având ca obiect obligarea intimatelor-pârâte la plata dobânzii legale, în plus faţă de debitul principal în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Aceasta deoarece cererea recurentului nu are temei legal în raport cu normele cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale pentru sumele acordate drept despăgubire în cadrul procedurii administrative.
A arătat Curtea că, în cauză, instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ conform dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar ceea ce solicită recurentul nu putea fi acordat în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi de către instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea cauzei.
A mai arătat instanţa de control judiciar că temeiurile invocate în recurs, respectiv dispoziţiile art. 1088 alin. (1) C. civ. şi OG nr. 9/2000, nu pot fi aplicate de către instanţă în raport cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 247/2005, raportate la dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, putând constitui doar temeiul formulării unei acţiunii civile, deoarece în concret ceea ce solicită recurentul este o pretenţie civilă – plata dobânzii legale suplimentare faţă de debitul principal necontestat reprezentat de titlurile de plată emise în favoarea sa de către intimate.
Instanţa de recurs a respins argumentele recurentului privind practica neunitară în materie, arătând că hotărârile judecătoreşti invocate sunt decizii de speţă pronunţate de instanţele civile şi nu de instanţele specializate de contencios administrativ în cadrul procedurii administrative reglementate de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
4. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii
Decizia de recurs a fost atacată de recurentul-reclamant cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocând încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, rezultat din prevederile art. 11, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi din Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, prin care România şi-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originare ale Comunităţilor Europene.
În motivarea căii de atac, revizuentul a arătat, în esenţă, că instanţa a ignorat principiile dreptului Uniunii Europene şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privându-l de un bun prin refuzul unei despăgubiri efective echitabile, care să acopere lipsa de folosinţă prelungită.
În susţinerea argumentelor sale, revizuentul a invocat Decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 şi a precizat că, în cazul inexistenţei unei legislaţii naţionale adecvate, care să asigure aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, „intervin principiile comunitare în cazul de faţă art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene” a căror aplicare trebuie să se facă indiferent de materia căreia îi aparţine litigiul.
În fine, revizuentul a invocat divergenţele existente în jurisprudenţă şi a făcut referire la hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de fond, şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, în Dosarul nr. 4885/33/2006.
5. Apărările intimatei C.C.S.D.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata C.C.S.D. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată şi a arătat, că în speţă, au fost respectate în totalitate dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cererea revizuentului excedând cadrului legal în care Comisia îşi desfăşoară activitatea.
Cu privire la privarea de un bun, invocată de revizuent în contextul încălcării principiului priorităţii dreptului comunitar, intimata a arătat că este conştientă de dificultăţile procesului de acordare a despăgubirilor, dar, în calitatea sa de autoritate a puterii executive, nu poare încălca normele edictate de puterea legislativă şi nu poate fi considerată răspunzătoare de neîndeplinirea de către alte instituţii a atribuţiilor care le revin, în legătură cu finalizarea procedurilor privind listarea Fondului Proprietatea pe piaţa operată de Bursa de Valori.
A făcut, de asemenea, referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunităţii unei măsuri reparatorii, Curtea a ajuns la concluzia că n-ar putea, în principiu, să completeze ori să modifice măsuri legislative existente, devenind „legislator pozitiv” (cauza Broniowski c. Poloniei).
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementate de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României”. Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminenţa dreptului european în lumina principiilor şi interpretărilor cristalizate în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii Europene.
În speţă, revizuentul a invocat încălcarea normelor privind protecţia bunurilor cuprinse în Protocolul 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care ar putea fi abordate în contextul unei revizuiri întemeiate pe încălcarea principiului priorităţii dreptului european prin prisma art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, care prevede aderarea Uniunii la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, drepturile fundamentale garantate prin Convenţie şi rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre constituind principii generale ale dreptului Uniunii.
Este adevărat că, prin numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru lipsa unui mecanism adecvat şi eficace de despăgubire a proprietarilor bunurilor preluate abuziv, dar la fel de adevărat este că în jurisprudenţa aceleiaşi jurisdicţii europene s-a reţinut că, în situaţiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea acelor măsuri. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu neagă, aşadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităţilor naţionale în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune diminuarea indemnizaţiei pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci când dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă organizaţiei statale în cauză. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie (Broniowski c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu c. Turciei, 19 februarie 2009; C. c. României, 14 septembrie 2004).
În ceea ce priveşte existenţa unor soluţii diametral opuse în situaţii identice, invocate în cuprinsul cererii de revizuire, Înalta Curte are în vedere că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă ce persistă în timp (B. c. României, P. c. României, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţei). Prin urmare, existenţa unor soluţii de speţă într-un anumit sens nu constituie de plano un temei suficient pentru cristalizarea întregii practici în sensul dat, înţelesul hotărârilor jurisdicţiei europene a drepturilor omului fiind acela de a sancţiona lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare.
În altă ordine de idei, referitor la hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 4885/33/2006 (aflate în copie la dosarul de revizuire), Înalta Curte constată că între cauza respectivă şi cea de faţă nu există identitate de obiect. În celălalt litigiu a fost contestată o decizie reprezentând titlu de despăgubire, pe calea prevăzută de art. 19-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar problema de drept care a fost analizată a fost aceea a posibilităţii actualizării sumei stabilite drept despăgubire printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În fine, Înalta Curte are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public şi cel privat presupune luarea în considerare a dinamicii condiţiilor sociale şi economice, ce a imprimat înseşi jurisprudenţei naţionale şi europene un caracter evolutiv or, raportat la circumstanţele pricinii deduse judecăţii, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că, după pronunţarea deciziei de recurs, în ianuarie 2011, Fondul „Proprietatea” a fost listat la bursă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speţă nu poate fi reţinută o ignorare a rolului judecătorului naţional în asigurarea caracterului efectiv al principiului preeminenţei dreptului european, în măsură să fundamenteze schimbarea soluţiei în sensul dorit de revizuent, motiv pentru care, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 şi 328 C. proc. civ., cererea de revizuire va fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de către I.M., prin mandatar I.O.V., împotriva deciziei civile nr. 3528 din 6 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1304/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1757/2011. Contencios → |
|---|
