ICCJ. Decizia nr. 1392/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1392/2011
Dosar nr. 11993/2/2009
Şedinţa publică de la 9 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2336 din 17 mai 2010 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii: A.C., A.S.A., A.M., B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I., C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G., G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L., P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M., R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E., în contradictoriu cu pârâţii Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin care au solicitat obligarea acestora la acordarea şi plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a avut în vedere la pronunţarea sentinţei decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de către Procurorul General privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, prin care s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că actele normative nu au prevăzut desfiinţarea dreptului la acordarea celor două suplimente salariale, ci doar suspendarea exerciţiului acestora, ceea ce nu echivalează cu înlăturarea acestui drept.
În opinia recurenţilor, dreptul la plata suplimentului postului şi al treptei de salarizare subzistă, iar Guvernul, prin suspendarea repetată, a încălcat normele constituţionale şi pe cele ale art. 38 C. muncii, care prevăd în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat.
Au mai arătat că instanţa de fond trebuia cel mult să constate existenţa dreptului la acordarea suplimentelor în discuţie, având în vedere practica instanţelor care au dispus acordarea acestor drepturi şi plata efectivă în cuantumul de 25% şi să lase la latitudinea fiecărui ordonator principal de credite cuantificarea acestora.
Referitor la decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au susţinut că motivarea instanţei supreme este de-a dreptul ilară, legiuitorul neavând cum să legifereze intenţii, ci doar fapte.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. , precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„ Art. 31 - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 , şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006 .
Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”, î nsă, d reptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care intima ta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei recurente, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza reclamantei şi a obliga autoritatea să-i acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment începând cu data de 01 ianuarie 2004 şi până la pronunţarea prezentei hotărâri, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea dreptului pozitiv şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici.
Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte reţine că admiterea unor astfel de acţiuni, cum este cea de faţă, ar presupune pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti nesusceptibile de executare, de natură a reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut „că dreptul de a apela la o instanţă ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părţi”. (Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999; Dorneanu împotriva României - 2007).
La pronunţarea deciziei, Înalta Curte are în vedere decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin urmare, soluţia adoptată de instanţa de fond este corectă, în condiţiile în care dezlegarea dată problemelor de drept judecate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. Civ. , va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.C., A.S.A., A.M., B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I., C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G., G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L., P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M., R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E. împotriva sentinţei nr. 2336 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1326/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1447/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
