ICCJ. Decizia nr. 168/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 168/2011
Dosar nr. 871/2/2009
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC H.C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, a solicitat anularea deciziei din 12 august 2008, a deciziei de impunere din 24 iunie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală din 24 iunie 2008, precum şi obligarea pârâtei să-i restituie suma de 689.981 RON.
Prin sentinţa nr. 1595 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea, a anulat decizia din 12 august 2008 şi decizia de impunere din 24 iunie 2008, a anulat în parte raportului de inspecţie fiscală din 24 iunie 2008, în privinţa sumei de 689.981 RON reprezentând 457.295 RON TVA, 229.683 RON majorări de întârziere şi 3.003 RON penalităţi de întârziere şi a respins capătul de cerere privind restituirea sumei de 689.981 RON ca neîntemeiat, obligând pârâta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din raportul de expertiză contabilă rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 C. fisc., în sensul că imobilul pentru care nu s-a acceptat la deducere TVA-ul aferent valorii locuinţe de protocol/vacanţă a fost construit din surse proprii, a fost recepţionat la data de 31 iunie 2006 şi este destinat să fie folosit în ideea optimizării activităţii societăţii şi a diminuării efortului financiar pentru costuri de cazare, deplasare şi administrare, dată fiind şi cetăţenia germană administratorului, dar şi pentru şedinţe cu salariaţii, cazarea delegaţiilor străini, organizarea de târguri şi expoziţii.
De asemenea, s-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că asociatul unic a donat societăţii dividendele sale, astfel că fondurile proprii ale societăţii comerciale au fost obţinute cu titlu gratuit, iar împrejurarea că asociatul unic a folosit cu titlu gratuit bunul din patrimoniul societăţii se încadrează, în speţă, în noţiunea de utilizare a bunului în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.
În ceea ce priveşte destinaţia imobilului, instanţa de fond a constatat că acesta nu are o destinaţie exclusiv de locuinţă de serviciu, fiind fără relevanţă atât faptul că nu a fost încheiat un contract de închiriere, cât şi faptul că administratorul, înainte de obţinerea folosinţei locuinţei de serviciu, a încheiat un contract de comodat pentru spaţiul oferit de fiul său la o altă adresă.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumei de 689.981 RON, instanţa de fond a constatat că, pe de o parte, din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă că societatea reclamantă a fost executată silit, iar pe de altă parte, prin anularea actelor nelegale, pârâta este obligată să repună reclamanta în situaţia anterioară emiterii actelor, nemaiavând temei pentru încasarea sau reţinerea sumei de 689.981 RON.
2. Recursurile declarate împotriva sentinţei
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC H.C. SRL Bucureşti şi pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
2.1. Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa în temeiul art. 3041 C. proc. civ., solicitând modificarea ei în parte, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumei de 689.981 RON reprezentând TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este vădit nelegală şi eronată, pentru că din probele cauzei (raportul de inspecţie fiscală, raportul de expertiză extras de cont şi titluri executorii) rezultă, cu certitudine, că suma în litigiu a fost executată silit.
2.2. Recursul pârâtei a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a vizat soluţia de anulare a actelor fiscale supuse judecăţii.
Criticile de nelegalitate formulate se referă la următoarele aspecte:
- Instanţa şi-a însuşit în mod eronat concluziile raportului de expertiză, fără a expune argumentele pentru care a preluat concluziile expertizei şi a înlăturat motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei;
- Instanţa a reţinut greşit îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 145 alin. (3) C. fisc. pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, în condiţiile în care, pe de o parte, locuinţa administratorului societăţii comerciale nu se încadrează în noţiunea de „locuinţă de serviciu” în sensul art. 2 lit. d) din Legea locuinţei nr. 114/1996 şi al art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, iar pe de altă parte, spaţiul în litigiu, conceput ca locuinţă, nu poate fi destinat folosinţei pentru şedinţe cu salariaţii şi distribuitorii, cazarea delegaţilor străini, organizarea de târguri şi expoziţii, activităţi care se desfăşoară, în realitate în cele două clădiri comerciale situate la aceeaşi adresă;
- Instanţa a reţinut fără temei că asociatul unic a donat societăţii dividendele, iar profitul reînvestit a condus la obţinerea construcţiei, în condiţiile în care nu a fost întocmit un act autentic conform art. 813 C. civ., ori o hotărâre a asociatului unic înregistrată în evidenţele contabile şi publicată în M. Of.
Neridicarea dividendelor echivalează de fapt cu un împrumut temporar pe care asociatul înţelege să îl facă societăţii, iar obligaţia corelativă a societăţii trebuie să fie reflectată în evidenţele contabile. De asemenea, profitul reînvestit poate fi calificat astfel dacă profitul înregistrat de societate nu a fost repartizat sub formă de dividende (cum a fost cazul în speţă), ci a fost destinat şi folosit special pentru investiţii, potrivit unei hotărâri a asociatului unic, hotărâre care ar fi trebuit să fie publicată în M. Of.
- Folosinţa cu titlu gratuit a unui bun din patrimoniul societăţii nu se circumscrie bunurilor folosite pentru operaţiunile taxabile, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) C. fisc., pentru a da naştere dreptului de deducere conform art. 145 alin. (3) lit. a) din acelaşi Cod;
- Imobilul destinat utilizării în scopul personal al asociatului unic, fără aplicarea tratamentului fiscal al folosinţei locuinţei de serviciu pentru salariaţi, potrivit art. 55 alin. (2) şi (3) C. fisc. şi pct. 85 şi 86 din Normele metodologice date în aplicarea C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu are nicio legătură cu activitatea economică a societăţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de ambele părţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de înscrisurile noi administrate în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte constată că numai recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recursul autorităţii pârâte va fi analizat cu prioritate, pentru că acesta vizează soluţia capetelor de cerere principale, având ca obiect anularea actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii.
Chestiunea de drept pe care a avut-o de dezlegat instanţa de contencios administrativ şi fiscal învestită potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., vizează aplicabilitatea art. 145 alin. (3) lit. a) C. fisc. pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferente contravalorii unui imobil construit din fondurile societăţii comerciale ca locuinţă de serviciu, mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar de natura mijloacelor fixe achiziţionate pentru dotarea imobilului şi utilităţilor achitate pentru locuinţă.
Potrivit prevederii legale menţionate, în forma în vigoare în perioada supusă analizei, dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate şi pentru serviciile care i-au fost prestate sau urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă.
În esenţă, autoritatea fiscală a reţinut că, având destinaţia de locuinţă a asociatului unic, fără a fi fost încheiat un contract de închiriere accesoriu la un contract de muncă, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 şi art. 29 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2000 şi fără a fi fost îndeplinite formalităţile fiscale impuse de lege pentru locuinţele de serviciu, bunul în cauză nu îndeplineşte condiţia de a fi „destinat utilizării în folosul operaţiunilor taxabile”.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar constată că soluţia de anulare a actelor administrative fiscale, pronunţată de instanţa de fond, este corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate, constând în înscrisuri şi expertiză contabilă.
Expertiza contabilă dispusă potrivit prevederilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate cu privire la deductibilitatea TVA aferente imobilului, mijloacelor fixe şi utilităţilor şi este firesc ca, în condiţiile în care această probă se corelează cu înscrisurile depuse la dosar, judecătorul fondului să fi valorificat concluziile expertizei în fundamentarea soluţiei pronunţate, analizând raportul de drept fiscal în ansamblul său şi expunând detaliat motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat nelegale actele emise de autorităţile fiscale.
După cum a menţionat expertul contabil şi rezultă din înscrisuri, situaţia supusă analizei este una atipică, în sensul că imobilul a fost construit de societatea comercială din fonduri constând în dividendele neridicate de asociat şi a avut o destinaţie complexă, de locuinţă de serviciu şi spaţiu pentru desfăşurarea unor activităţi ale întreprinderii.
Această situaţie „atipică” nu poate primi semnificaţia dorită de recurenta-pârâtă, pentru că art. 6 C. proc. fisc. impune autorităţii fiscale ca, în exercitarea dreptului său de apreciere, să evalueze în ansamblu relevanţa stărilor de fapt fiscale, analizând în profunzime, iar nu în mod formal, toate circumstanţele edificatoare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.
Împrejurarea că nu toate formalităţile ori celelalte condiţii prevăzute în normele juridice indicate în motivarea recursului, referitoare la profitul reinvestit ori la închirierea şi înregistrarea fiscală a locuinţelor de serviciu, au fost îndeplinite de intimata-reclamantă, nu poate conduce nici ea la reformarea sentinţei Curţii de apel, pentru că raportul de drept fiscal este supus principiului proporţionalităţii, ce presupune ca măsurile dispuse de autorităţile fiscale să nu depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil în vederea atingerii obiectivului de a urmări, preveni şi împiedica într-un mod eficient afectarea bugetului statului. Cerinţa asigurării unui echilibru rezonabil între măsura individuală aplicată şi interesul public ocrotit impune ca acordându-se prioritatea cuvenită interesului public, să nu fie vătămate nejustificat şi disproporţionat drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale destinatarului actului administrativ fiscal, prin acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal.
Această concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa jurisdicţiei europene, în care s-a cristalizat ideea că statele membre au un interes legitim să ia măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare, dar trebuie să recurgă la mijloace care aduc cât mai puţin atingere principiilor stabilite în legislaţia europeană în favoarea contribuabililor, cum ar fi dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată (CJCE, C-25/07, hotărâre preliminară din data de 10 iulie 2008).
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul soluţionării acţiunii în contencios administrativ, instanţa este îndrituită să hotărască şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru; prin urmare, repunerea în situaţia anterioară nu intervine de drept.
Contrar concluziei la care a ajuns judecătorul fondului, instanţa de control judiciar, ţinând seama şi de proba cu înscrisuri administrate în recurs în condiţiile art. 305 C. proc. civ., reţine că suma de 689.981 RON, reprezentând TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, stabilită prin actele fiscale contestate şi pretinsă de reclamantă prin acţiune, a format obiectul dosarului de executare nr. X/2008 al D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi figurează ca fiind virată către creditoare, conform extrasului de cont din data de 06 februarie 2008, diferenţa până la suma totală de 697.401 RON consemnată în extrasul de cont provenind, după cum în mod judicios afirmă recurenta-reclamantă, dintr-o suplimentare ulterioară a majorărilor de întârziere.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei pretinse de reclamantă, conform art. 18 alin. (3) din aceeaşi lege. Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, respingând ca nefondat recursul pârâtei.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20 RON, reprezentând taxa de timbru achitată de recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC H.C. SRL împotriva sentinţei nr. 1595 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că dispune restituirea sumei de 689.981 RON către reclamanta SC H.C. SRL Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1681/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
