ICCJ. Decizia nr. 1792/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1792/2011
Dosar nr. 1877/2/2008
Şedinţa publică de la 25 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 1226 din 9 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E.T.R. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor şi Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, a anulat deciziile din 26 februarie 2008, şi din 2007 şi a obligat pârâta la restituirea sumelor reţinute în baza acestor acte. De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8.004,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi taxa judiciară de timbru.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată din 17 iunie 1999, reclamanta a solicitat scutirea de la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere neplătite până la data de 30 aprilie 1999, cerere întemeiată pe disp. O.U.G. nr. 68/1999.
În urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au apreciat că societatea reclamantă nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea scutirii, potrivit O.U.G. nr. 68/1999, stabilind în sarcina sa, prin decizia de impunere obligaţii suplimentare de plată în sumă de 1.861.430 RON.
Reclamanta a contestat decizia de impunere, soluţionată prin decizia din 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, societatea reclamantă considerând decizia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală incompletă şi insuficient motivată sub aspectul verificării legalităţii condiţiilor necesare pentru a beneficia de scutire la plata majorărilor de întârziere, prevăzute de art. 4, 5 O.U.G. nr. 68/1999 şi a formulat acţiune solicitând anularea actelor administrativ fiscale.
Prin sentinţa nr. 3316 din 12 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 10100/2/2006, a fost admisă acţiunea, constatându-se că reclamanta nu datorează sumele în litigiu.
În recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin decizia nr. 4475 din 03 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost casată sentinţa şi pe fond respinsă acţiunea reclamantei, reţinându-se că potrivit măsurii dispuse, prev. la pct. 3 din decizia din 2006, constatările din raportul de inspecţie fiscală din 30 august 2005 au fost valorificate prin întocmirea de către organele de control a unor noi decizii contestate de reclamantă pe cale administrativă.
Prin urmare, s-a reţinut în litigiul anterior, constatările din raportul de inspecţie fiscală menţionat, privind neîndeplinirea de către intimata reclamantă a condiţiilor cumulative pentru a beneficia de înlesnirile prev. de O.U.G. nr. 68/1999, nu au fost analizate pe fond, în procedura administrativă organele fiscale de soluţionare a contestaţiei nepronunţându-se asupra argumentelor de nelegalitate invocate.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, în urma valorificării constatărilor din raportul de inspecţie fiscală din 30 august 2005, conform măsurii dispuse la pct. 3 din decizia din 10 mai 2006, organele de control au stabilit că nu sunt îndeplinite cerinţele O.U.G. nr. 68/1999, stabilind totodată, prin deciziile atacate în prezenta cauză obligaţii de plată accesorii, aferente obligaţiilor fiscale.
Organele fiscale au aplicat dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor nr. 620/1997 cu privire la modul de stingere a creanţelor bugetare, considerând că reclamanta a efectuat plăţi parţiale şi astfel nu îndeplineşte cerinţa de achitare integrală a debitelor restante până la data de 30 aprilie 1999.
Expertul desemnat în cauză a analizat documentele contabile şi a întocmit o situaţie a achitării obligaţiilor bugetare până la data de 30 aprilie 1999, concluzionând că debitele aferente TVA până la data respectivă, în sumă de 1.502.457,58 RON erau achitate integral la data de 31 martie 1999. De asemenea, debitele aferente impozitului pe profit datorate până la 30 aprilie 1999 sunt în sumă de 29.308,26 RON, acestea fiind achitate până la data de 01 iunie 1999, iar cele aferente taxei pe veniturile persoanelor nerezidente, în sumă de 3.261,91 RON erau integral achitate la 04 februarie 1999.
În consecinţă, se arată că debitele fiscale care au generat majorări de întârziere şi care au făcut obiectul O.U.G. nr. 68/1999 au fost achitate integral în termenul prevăzut de actul normativ.
Majorările şi penalităţile de întârziere stabilite prin decizia din 26 februarie 2008 în sumă de 2.554.536 RON sunt calculate la aceleaşi obligaţii ca şi suma de 1.861.430 RON stabilită prin decizia din 2006, diferenţa făcând-o perioada de timp pentru are au fost calculate.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei recurate, cu privire la modul de stingere a obligaţiilor fiscale, organul de inspecţie fiscală a procedat la aplicarea prevederilor O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare şi a Ordinului ministrului finanţelor nr. 620/1997 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 11/1996.
Or, apreciază prima instanţă, aplicând prevederile legale menţionate în privinţa imputaţiei plăţilor efectuate, anumite plăţi în contul obligaţiilor bugetare au fost calificate greşit ca fiind parţiale, deşi reclamanta acoperise în integralitate debitul existent la acel moment, conducând în final la concluzia neplăţii sumelor restante şi, în consecinţă, a neîndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de facilităţile prev. de O.U.G. nr. 68/1999.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) O.U.G. nr. 68/1999 privind stimularea plăţii obligaţiilor faţă de bugetul de stat, majorările de întârziere datorate bugetului de stat de debitori, persoane juridice, până la data de 30 aprilie 1999 şi neplătite, se amână până la data de 30 noiembrie 1999, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile pct. 1.1 din Normele Metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 68/1999, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 608/1999, actul normativ precizând la pct. 1.2 că prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 620/1997 nu se aplică pentru debitele restante la 30 aprilie 1999.
Astfel, reţine instanţa de fond, organul fiscal a stabilit un algoritm eronat de stingere a creanţelor bugetare, considerând că societatea reclamantă a efectuat plăţi parţiale, însă fără a preciza în concret care sunt acestea.
Concluzionează prima instanţă, că, întrucât dispoziţiile art. 4 O.U.G. nr. 68/1999 au impus o singură condiţie pentru a beneficia de facilităţile fiscale prevăzute, respectiv ca debitele restante la 30 aprilie 1999 care au generat majorările de întârziere să fie achitate până la data intrării în vigoare a ordonanţei sau până la 31 august 1999, iar reclamanta, conform concluziilor raportului de expertiză contabilă, a achitat în termen aceste debite, în temeiul art. 1 şi 18 Legea nr. 554/2004, şi art. 218 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, se impune admiterea acţiunii şi anularea actelor administrativ-fiscale atacate.
2. Recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ..
Recurenta susţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
Astfel, recurenta arată că intimata, deşi avea achitate debitele restante până la data de 30 aprilie 1999, nu a îndeplinit condiţiile cumulative prevăzute de O.U.G. nr. 68/1999, întrucât a făcut plăţi parţiale în contul obligaţiilor fiscale de plată restante, motiv pentru care s-a procedat la stingerea creanţelor bugetare în conformitate cu prevederile pct. 2.3 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 620/1997.
Aşa fiind, mai arată recurenta, organele fiscale au constatat că nu erau îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (1) şi (2) O.U.G. nr. 68/1999 şi, deci, au stabilit că intimata nu putea beneficia de scutirea de la plata majorărilor de întârziere.
Cât priveşte raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenta susţine că prima instanţă a primit necritic concluziile acestuia, ignorând practic susţinerile pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
O critică distinctă vizează cheltuielile de judecată pe care recurenta afirmă că nu le datorează, nefiind întrunite condiţiile impuse de art. 274 alin. (1) C. proc. civ..
3. Apărările formulate de SC E.T.R. SRL Bucureşti
Prin întâmpinare, intimata SC E.T.R. SRL Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a insistat asupra faptului că soluţia administrativă la care s-a ajuns a fost generată de recalcularea obligaţiilor privind TVA pe perioada decembrie 1996-martie 1999, a impozitului pe profit pe perioada decembrie 1998-martie 1999 şi a impozitului pe venitul nerezidenţilor pe perioada octombrie 1998- noiembrie 1998 ajungându-se în situaţia ca, practic, toate plăţile efectuate de societate să fie recalculate, reanalizate, stabilindu-li-se o destinaţie diferită.
Intimata consideră că prevederile Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 620/1997 nu erau incidente în cauză din mai multe motive, inclusiv abrogarea actului la momentul efectuării controlului şi încălcarea art. 8 O.G. nr. 11/1996, precum şi a dispoziţiilor generale în materie de imputaţie a plăţii prevăzute de art. 1110-1113 C. civ..
În sprijinul punctului său de vedere intimata a invocat şi concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, conchizând în sensul că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 şi 5 O.U.G. nr. 68/1999.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi, potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC E.T.R. SRL Bucureşti a supus controlului de legalitate decizia din 26 februarie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care i s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva deciziilor de calcul accesorii din 2 mai 2007 şi din 25 mai 2007 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili privind suma totală de 2.554.536 RON reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere, emise ca urmare a neacordării scutirii de la plata accesoriilor prin soluţionarea cererii societăţii comerciale din 17 iunie 1999.
Prin această cerere, SC E.T.R. SRL Bucureşti solicitase scutirea sa de la plata majorărilor de întârziere calculate până la data de 30 aprilie 1999 în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 68/1999.
Cererea a fost soluţionată de organele fiscale abia în anul 2005, când s-au emis Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală, ambele din data de 30 august 2005, prin care s-a reţinut că societatea comercială nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a beneficia de scutire, stabilindu-se, în acelaşi timp, în sarcina sa obligaţia de plată a sumelor solicitate a fi scutite.
Într-o primă fază, după cum s-a arătat în succinta prezentare a istoricului cauzei de la pct. 1.1, actele administrativ fiscale indicate au fost contestate, emiţându-se de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor decizia din data de 10 mai 2006. Aceasta la rândul său, a fost atacată la instanţa de contencios administrativ cu consecinţa pronunţării deciziei din 3 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, de admitere a recursului formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi casare a sentinţei civile nr. 3316 din 12 decembrie 2007, prin care se anulaseră actele fiscale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Din considerentele instanţei de control judiciar - corect interpretate de instanţa de fond - rezultă că în litigiul respectiv nu a fost tranşată pe fond problema litigioasă, ci numai s-a luat act că între timp s-au emis deciziile care fac obiectul prezentei cauze în care se va lămuri dacă societatea are dreptul de a beneficia de dispoziţiile O.U.G. nr. 68/1999.
Totodată s-a arătat că nici în decizia atacată organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a pronunţat asupra argumentelor invocate pe fond în motivarea contestaţiei.
În acest cadru legal şi factual, prima instanţă a stabilit, pe baza expertizei contabile dispuse în cauză şi a înscrisurilor administrate că cererea reclamantei de a beneficia de facilităţile fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 68/1999 era legală, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din acest act normativ, organul fiscal stabilind un algoritm eronat de stingere a creanţelor bugetare cu consecinţa calificării plăţilor ca fiind parţiale.
Soluţia instanţei de fond reflectă interpretarea justă a ansamblului probator, instanţa de recurs adoptând aceeaşi concluzie.
Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 68/1999
Potrivit dispoziţiilor art. 4 O.U.G. nr. 68/1999 privind stimularea plăţii obligaţiilor faţă de bugetul de stat, în forma în vigoare la data formulării cererii de scutire de către societatea comercială:
„ Majorările de întârziere prevăzute la art. 3 se scutesc la plată, dacă debitele restante la data de 30 aprilie 1999 care le-au generat, reprezentând impozite, taxe sau alte venituri ale bugetului de stat, au fost achitate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sau se vor achita până la data de 31 august 1999.
Pentru a beneficia de prevederile alin. (1) debitorii sunt obligaţi să îşi achite integral obligaţiile provenind din impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de stat, datorate pe perioada 30 aprilie - 31 august 1999, precum şi eventualele majorări de întârziere aferente acestora.”
Din dispoziţia legală citată rezultă cu claritate că singura condiţie impusă pentru a beneficia de scutirea de la plata majorărilor de întârziere era achitarea debitelor restante la 30 aprilie 1999 până la data intrării în vigoare a ordonanţei sau, cel mai târziu, până la data de 31 august 1999.
Or, chiar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală recunoaşte, pe tot parcursul derulării procedurii că societatea comercială achitase debitele restante la data de 30 aprilie 1999. Cu toate acestea, organul de inspecţie fiscală a stins obligaţiile de plată ale intimatei-reclamante prin aplicarea OMF nr. 620/1997 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 11/1996, pentru perioada 30 aprilie - 30 noiembrie 1999, deşi aplicarea dispoziţiilor punctului 2.3 din Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 620/1997 era suspendată în conformitate cu prevederile pct. 1.2. din Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 608/1999 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 68/1999.
Prin acelaşi text normativ se mai stabilea şi că „pentru orice plată efectuată de debitor până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 4 şi/sau 5 din ordonanţă, organul fiscal competent va efectua stingerea obligaţiilor bugetare restante, în ordinea vechimii, pentru impozitul, taxa sau venitul bugetului de stat indicat de plătitor”.
Ca efect al aplicării nelegale a pct. 2.3 din Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 620/1997 nu s-a ţinut seama de destinaţia sumelor virate, înscrisă pe ordinele de plată, considerându-se că anumite debite au fost achitate parţial, cu consecinţa calculării unor majorări şi penalităţi de întârziere la acestea.
Verificând situaţia achitării debitelor fiscale care au generat majorările de întârziere pentru care s-a făcut cererea de scutire întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 68/1999, expertul contabil desemnat în cauză a concluzionat în sensul că debitele aferente TVA au fost achitate integral până la 31 martie 1999, debitele aferent impozitului pe profit au fost achitate integral până la 1 iunie 1999, iar debitele aferente taxei pe veniturile persoanelor nerezidente au fost achitate integral până la data de 4 februarie 1999.
Susţinerea recurentei în sensul că punctul său de vedere a fost ignorat este lipsită de suport, câtă vreme instanţa de fond i-a încuviinţat obiecţiunile iar expertul a răspuns detaliat la acesta.
În plus, recurenta-pârâtă putea solicita o contraexpertiză sau o nouă expertiză dar nu s-a prevalat de aceste drepturi procesuale.
Această poziţie a autorităţii fiscale poate fi explicată şi prin faptul că în litigiul anterior dintre părţi, în privinţa fondului problemei litigioase, respectiv dacă societatea comercială avea dreptul să beneficieze de facilităţile acordate prin O.U.G. nr. 68/1999 se efectuase o expertiză contabilă de către un alt expert care ajunsese la concluzii identice cu cele prezentate de către expertul contabil desemnat în cauza de faţă, conturând o anumită poziţie a specialiştilor în domeniu.
Pe de altă parte, pe lângă argumentele legate strict de problema de drept supusă dezlegării, în cauza de faţă instanţa de recurs nu poate ignora maniera în care autorităţile fiscale competente au tratat cererea societăţii comerciale de acordare a facilităţilor fiscale reglementate de O.U.G. nr. 68/1999, din 17 iunie 1999, soluţionând-o abia în cursul anului 2005, prin actele administrativ fiscale din 30 august 2005 (raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere).
Starea de confuzie şi incertitudine menţinută de administraţie pe o perioadă atât de lungă contravine dreptului la o bună administrare consacrat prin art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, ca şi principiilor generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale, prevăzute în capitolul II din Titlul I al C. proc. fisc. şi justifică, o dată în plus, soluţia adoptată de instanţa fondului.
1.2. Referitor la cheltuielile de judecată
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.:
„ Partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
(2) Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut .
(3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. ”
Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a pierdut procesul şi, deci, datorează cheltuielile de judecată compuse din onorariu de expert: 3.000 RON, taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar: 4,3 RON, pe care conform art. 274 alin. (2) precitat instanţa nu le putea reduce şi onorariu de avocat: 5.000 RON, diminuat de instanţă conform art. 274 alin. (4) de la totalul de 12.309, 42 RON.
Suma de 5.000 RON, stabilită în sarcina Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu titlu de onorariu de avocat nu poate fi considerată „nepotrivit de mare” în raport de valoarea pricinii de faţă şi complexitatea muncii depuse de avocat.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va fi obligată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din totalul de 15.201,06 RON, pretins de intimată, pentru aceleaşi argumente ca cele prezentate la pct. 11.1.2.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 1226 din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă SC E.T.R. SRL Bucureşti, a sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1779/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1829/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
