ICCJ. Decizia nr. 1930/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1930/2011
Dosar nr.384/35/2010
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta S.C. „P." S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea parţială a Deciziei nr. 371 din 12 octombrie 2009, respectiv anularea dispoziţiilor acestei decizii cu privire la menţinerea Deciziei de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009; anularea parţială a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 76 din 9 aprilie 2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, respectiv cu privire la obligaţiile de plată stabilite suplimentar în sumă totală de 3.428.739 RON reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente; anularea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.428.739 RON, din care 1.696.355 RON impozit pe profit stabilit suplimentar şi 1.732.384 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare, în baza actelor administrative a căror anulare o solicită, cu cheltuieli de judecată.
2. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formulării cererii
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 organul de inspecţie fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a stabilit că pentru perioada verificată (1 octombrie 2003 - 30 iunie 2008), societatea datorează un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.696.355 RON, pentru care a calculat majorări de întârziere în sumă totală de 1.732.384 RON. Astfel, organul de control a stabilit că societatea reclamantă a încheiat două contracte de prestări servicii cu persoanele fizice nerezidente M.M. şi A.P. (Italia), contracte de consultanţă cu persoanele juridice nerezidente F.L. (Irlanda) şi M. S.R.L. (Italia) şi un contract de intermediere cu S.C. W.A. C.S.C. S.R.L., persoană juridică romană, contracte care, în opinia organului de inspecţie fiscală, nu justifică prestarea serviciilor de consultanţă şi, respectiv, intermediere, fiind diminuată baza impozabilă privind impozitul pe profit cu suma totală de 1.696.355 RON, la care organul de control a calculat majorări de întârziere în sumă de 1.732.384 RON. Prin aceeaşi Decizie de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 au fost stabilite şi obligaţii suplimentare de plată reprezentând "Impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi - persoane fizice" şi "Sume datorate privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap", precum şi majorări de întârziere aferente, sume pe care nu le-a contestat. A mai arătat că la baza emiterii Deciziei de impunere a stat Raportul de inspecţie fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009.
A mai arătat reclamanta că împotriva actelor administrative Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, reclamanta a formulat contestaţie, soluţionată prin Decizia nr. 371 din 12 octombrie 2009 şi respinsă ca neîntemeiată.
În drept a invocat prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul acţiunii.
3. Apărările formulate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere prin care se solicită obligarea sa la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere, iar, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantă.
Astfel, textul de lege reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi dispusă ca urmare a cererii formulate de către reclamantă la organul fiscal în raza căruia îşi are sediul, în condiţiile în care prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele stabilite în sarcina societăţii nu sunt datorate.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, învederează că în mod corect, organele fiscale au constatat ca acestea nu sunt deductibile în condiţiile în care reclamanta nu probează cu documente realitatea efectuării acestor servicii de consultanţă.
4. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 223/CA - P.I. din 30 iunie 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât.
A admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „P." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi în consecinţă:
A anulat în parte Decizia nr. 371 din 12 octombrie 2009, Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, emise de pârât, cu privire la obligaţiile de plată stabilite suplimentar în sumă de 3.428.739 RON reprezentând impozit pe profit şi accesorii aferente şi anulează obligaţia de plată a acestei sume.
A obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare, în baza actelor administrative anulate în parte.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.039,3 RON cheltuieli de judecată.
5. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanţe
5.1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere în litigiu, invocată de pârâtă, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere următoarele:
- conform dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din OG nr. 92/2003 se restituie la cerere sumele stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau ale altor organe competente ca nefiind datorate de către contribuabili;
- prin urmare, dacă instanţa constată că sumele impuse nu sunt datorate, iar suma încasată deja trebuie restituită, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 117 C. proCod Fiscal;
- restituirea sumei încasate se face în temeiul dispoziţiilor art. 117, respectiv la cererea contribuabilului şi în condiţiile prevăzute de Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1899/2004, instanţa de judecată stabilind expres cuantumul sumei ce trebuie restituită şi nu condiţiile în care aceasta poate fi restituită.
5.2. Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin actele administrative în litigiu s-a stabilit obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 1.696.355 RON reprezentând impozit pe profit şi accesorii în sumă 1.732.384 RON, ca urmare a constatării ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile aferente unor activităţi de consultanţă şi de intermediere, perioada supusă verificării de către organul de control fiscal fiind 1 octombrie 2003 - 30 iunie 2008.
5.3. S-a mai reţinut că pentru anul 2003 sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, respectiv HG nr. 859/2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, iar pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 30 iunie 2008 sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 571/2003, respectiv HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
5.4. Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de consultanţă şi prestări servicii, s-a reţinut că dispoziţiile fiscale prevăd faptul că acestea sunt deductibile numai în situaţia în care sunt încheiate contracte în acest sens, iar beneficiarii acestor servicii pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată.
5.5. S-a constatat că în litigiu, cheltuielile considerate de reclamantă deductibile reprezintă contravaloarea facturilor pentru servicii de consultanţă realizate de persoanele fizice M.M. şi A.P., de persoanele juridice F.L. Irlanda şi S.C. M. S.R.L., respectiv contravaloarea facturii pentru servicii de intermediere prestate de S.C. „W.A. C.S.C." S.R.L., iar toate aceste cheltuieli au la bază contractele de consultanţă şi de prestări servicii încheiate de societatea reclamantă cu persoanele fizice şi juridice menţionate anterior. Totodată, s-a apreciat că aceste cheltuieli efectuate de reclamantă cu această consultanţă şi prestări de servicii au fost făcute în scopul desfăşurării activităţii autorizate şi pentru obţinerea de venituri impozabile, fiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 şi de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pentru deductibilitatea acestor cheltuieli.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată şi, întrucât în baza actelor administrativ fiscale organul fiscal a încasat de la reclamantă prin compensare suma de 233.990 RON, în baza dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin încasarea acestei sume nedatorate de către reclamantă, a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la restituirea acestei sume.
6. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 223/CA-PI din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
6.1. Hotărârea pronunţată s-a dat cu încălcarea/aplicarea greşită a legii.
6.1.1. În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care intimata-reclamantă a solicitat restituirea sumelor reţinute de organele fiscale se arată că s-au încălcat prevederile art. 117 C. proc. civ.
Potrivit art. 117 alin. (1) lit. f) din OG nr. 92/2003 „se restituie, la cerere, sumele stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau ale altor organe competente, ca nefiind datorate de către contribuabili".
Soluţia pe care instanţa de judecată poate s-o pronunţe este aceea de a stabili dacă sumele menţionate în actele administrativ-fiscale sunt sau nu datorate de către contribuabili.
În caz contrar, organele fiscale vor fi ţinute de hotărârea instanţei prin care se dispune restituirea, sumele nemaiputând fi compensate, iar întreaga procedură prevăzută de art. 117 din OG nr. 92/2003 şi Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1899/2004 rămâne fără finalitate.
6.1.2. În ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative contestate, recurenta critică aplicarea greşită a legii de către instanţa fondului.
Cât priveşte impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanţă, s-a reţinut în mod greşit că acestea sunt deductibile, în condiţiile în care intimata nu a probat cu documente realitatea efectuării acestor servicii de consultanţă, în ce au constat acestea şi termenele de execuţie.
Organele fiscale au avut în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002, pct. 9.14 din HG nr. 859/2002 pentru perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie 2003.
Pentru perioada anului 2004 au fost avute în vedere prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, pct. 48 din HG nr. 44/2004.
Organul fiscal a solicitat reclamantei prezentarea contractelor de consultanţă în baza cărora au înregistrat cheltuielile cu serviciile de consultanţă în contabilitate, însă acestea nu au fost depuse.
Contractele depuse în faţa instanţei de judecată nu cuprind elementele cerute de legislaţia în vigoare, deşi instanţa de fond a reţinut contrariul.
Organul fiscal consideră că facturile prezentate nu sunt de natură a proba prestarea efectivă a serviciilor de consultanţă, cât timp acestea nu sunt însoţite de documente justificative: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare.
Nu s-a depus niciun document prin care să se stabilească implicarea celor două persoane rezidente ale statului italian în activitatea de consultanţă.
Nici în ceea ce priveşte contractul de consultanţă încheiat cu societatea F.L. nu se aduce, în susţinerea contestaţiei, dovada consultaţiilor tehnice, corespondenţa avută cu specialiştii în cauză, analize, reţete de coloranţi, alte documente.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că aceste cheltuieli sunt deductibile, deoarece reclamanta nu a justificat cu documente prestarea efectivă a serviciilor.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prestatorul serviciului nu avea obligaţia întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar.
Dovada implicării prestatorului putea fi făcută chiar şi prin actele pe care acesta le-a întreprins în temeiul contractului de intermediere, acte ce urmau să fie comunicate intimatei împreună cu o informare cu privire la fiecare demers efectuat.
Din analiza contractelor încheiate de intimată rezultă că societatea a încheiat în mod direct contractele de vânzare-cumpărare a acţiunilor şi nu prin intermediul S.C. W.A. C.S.C. S.R.L.
În anumite cazuri, convenţiile şi contractele au fost încheiate de intimată anterior contractului de intermediere.
Instanţa de fond a omis un element semnificativ, faptul că S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a înfiinţat din data de 15 august 2005, iar acceptantul ofertei a fost identificat la 30 iulie 2005, înainte de data înfiinţării societăţii.
Instanţa de fond nu a avut în vedere că pentru verificarea realităţii şi utilităţii serviciilor prestate, organele de inspecţie fiscală au efectuat un control încrucişat la societatea prestatoare, când nu s-au putut prezenta alte documente în afara celor deja depuse.
6.2. Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.
Prin soluţia de obligare a recurentei la restituirea sumei, instanţa s-a substituit organelor fiscale şi a încălcat dreptul acestora de a dispune o compensare a sumei cu eventualele obligaţii fiscale neachitate de societate către bugetul de stat.
6.3. În ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită respingerea cererii sau reducerea cuantumului potrivit art. 274 alin. (3) C. proCod Fiscal
În susţinerea primei ipoteze se arată că actele administrativ-fiscale sunt legale şi nu este îndeplinită condiţia culpei procesuale pentru plata cheltuielilor de judecată.
Pentru cea de-a doua ipoteză, se solicită diminuarea cuantumului onorariului de avocat în raport cu munca depusă de acesta.
7. Apărările formulate de intimata-reclamantă S.C. „P." S.A. împotriva Sentinţei nr. 223/CA din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
7.1. Intimata susţine că organul fiscal este în eroare, deoarece s-a efectuat compensarea sumei de 233.990 RON cu suma datorată de recurent în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, investită cu formulă executorie.
7.2. În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu servicii de consultanţă, se invocă faptul că instanţa de fond a constatat în mod corect că toatele cheltuielile cu serviciile de consultanţă realizate de persoanele fizice şi de persoana juridică au la bază contractele de consultanţă şi de prestări servicii şi a analizat corespondenţa fax depusă la dosar.
Recurenta nu a motivat neluarea în considerare ca document justificativ a studiului de piaţă.
7.3. În ceea ce priveşte impozitul de profit de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere, intimata arată că toate documentele justificative au fost depuse la dosar, iar contractul de intermediere a fost încheiat la 1 septembrie 2005, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat la 5 octombrie 2005.
Faptul că a fost identificat cumpărătorul acţiunilor înainte de încheierea contractului de intermediere nu echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei contractuale de către intermediar.
Prestarea efectivă a serviciului de intermediere rezultă din încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, din nota contabilă şi din înscrisul intitulat „Protocol".
Obiectul contractului de intermediere nu constă numai în identificarea, exclusiv de către intermediar, a cumpărătorului, importantă este determinarea de către intermediar ca acesta să accepte oferta de preţ a beneficiarului.
Datorită negocierilor repetate ale intermediarului, s-a putut perfecta vânzarea, care a obţinut preţul cel mai apropiat de valoarea iniţială.
În contractul de intermediere nu s-a prevăzut obligaţia unei informări scrise din parte intermediarului şi nici obligaţia întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
7.4. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este fondat pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce privesc fondul cauzei.
1.1. Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanţă.
1.1.1. Se reţine că intimata-reclamantă a încheiat la 1 aprilie 2003 cu două persoane fizice, rezidente ale statului italian, M.M. şi A.P., contracte de consultanţă, pentru o perioadă de 12 luni.
Obiectul contractelor îl reprezintă consultanţa comercială ce urma să fie prestată de cele două persoane fizice prin vizite personale la societatea română sau prin intermediul telefonului, faxului, e-mailului. Plata consultantului era lunară, stabilită în sumă fixă.
Societatea intimată a înregistrat în contabilitate, în perioada octombrie 2003 – februarie 2004, cheltuieli în baza acestor două contracte.
În vederea deductibilităţii acestor cheltuieli, intimata avea obligaţia, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) Cod Fiscal, să dovedească realitatea prestaţiei, necesitatea efectuării cheltuielilor în scopul desfăşurării activităţii autorizate şi pentru obţinerea de venituri impozabile.
Dovada realităţii efectuării prestaţiilor poate fi făcută, conform art. 9 alin. (7) lit. d) din Legea nr. 414/2002 şi pct. 9.14 din HG nr. 859/2002.
Intimata-reclamantă a susţinut că în noţiunea de „orice alte materiale corespunzătoare" intră corespondenţa prin fax şi e-mail cu cei doi consultanţi persoane fizice.
De remarcat că la dosar nu se regăseşte corespondenţa prin e-mail invocată.
În ceea ce priveşte corespondenţa prin fax, se reţine că la dosar au fost depuse copii ale următoarelor fax-uri: 15 octombrie 2003 – M.M.; 23 mai 2003 – M.M.; 12 martie 2003 – A.P. şi 25 august 2003 – A.P.
Cele două persoane dădeau, în menţiunile specificate în fax, anumite indicaţii pentru vopsirea unor materiale.
Facturile ce reprezintă plata serviciilor consultanţilor conţin următoarele date calendaristice: 28 noiembrie 2003; 31 decembrie 2003; 29 ianuarie 2004; 27 februarie 2004 – pentru plata către M.M. şi 31 octombrie 2003, 31 decembrie 2003, 29 ianuarie 2004, 27 februarie 2004 – pentru plata către A.P.
Potrivit contractelor fără număr încheiate cu cele două persoane, plata urma să se acorde lunar, potrivit prestaţiei.
Consultanţii, conform faxurilor invocate de intimată, nu au prestat nicio activitate în luna în care au fost plătiţi, faxurile datând din luni ce nu au corespondent cu munca prestată.
Din actele dosarului, rezultă că plata înscrisă în facturile emise pentru cei doi consultanţi persoane fizice, nu are legătură cu prestarea serviciilor conform contractelor încheiate.
Instanţa de fond era datoare să analizeze în detaliu documentele prezentate şi nu să constate, de principiu, că înscrisurile prezentate reprezintă şi documente justificative, conform legii.
1.1.2. Se mai reţine că între intimata-reclamantă şi societatea F.L. s-a încheiat un contract de consultanţă la data de 31 martie 2004, cu valabilitate 9 luni, în urma căruia consultantul se obliga să presteze următoarele servicii: consultaţii tehnice, studii, analize, reţete, asistenţă tehnică.
Şi în privinţa îndeplinirii obligaţiilor din acest contract şi implicit a dovedirii realităţii prestaţiilor, s-au depus la dosar fax-urile transmise de consultant; având următoarele date: 24 aprilie 2004; 17 mai 2004 şi 1 noiembrie 2004.
Plata a fost făcută în avans, pentru întreaga sumă de 63.000 euro, deşi contractul presupunea o plată lunară fixă, urmare a îndeplinirii efective a obiectului contractului.
Întrucât intimata avea obligaţia să depună documente care să justifice plata sumei de 63.000 euro, urmează a se constata că cele trei fax-uri nu pot constitui astfel de documente, deoarece nu rezultă că s-au prestat servicii în cantitatea, de calitatea şi la termenele asumate.
1.2. În ceea ce priveşte impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere.
Prin Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005, S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a obligat, conform art. IV din contract:
- să facă demersurile necesare pentru identificarea acceptantului ofertei;
- să-l informeze de îndată pe beneficiar asupra acceptării ofertei;
- să faciliteze stabilirea contactului între beneficiar şi acceptantul ofertei;
- să efectueze demersurile profesionale uzuale necesare pentru a determina părţile să încheie operaţiunea comercială.
Obiectul contractului de intermediere l-a constituit obligaţia intermediarului să identifice parteneri pentru beneficiar şi să mijlocească acceptarea ofertei de vânzare în condiţiile de preţ stabilite de beneficiar (intimata-reclamantă).
La rândul său, beneficiarul se obliga, conform art. IV din contract:
- să predea intermediarului oferta fermă, completă şi precisă;
- să se prezinte la tratative;
- să încheie cu acceptantul contractul, dacă oferta a fost acceptată;
- să plătească intermediarului remuneraţia stabilită, dacă oferta a fost acceptată de partenerul indicat de intermediar.
Din conţinutul contractului rezultă că intermediarul se obliga atât să identifice acceptantul ofertei, cât şi să negocieze pentru beneficiar.
La rândul său, beneficiarul avea obligaţia să predea intermediarului oferta (care nu se regăseşte la dosar) şi să plătească intermediarului remuneraţia numai dacă oferta a fost acceptată de partenerul indicat de intermediar (art. IV pct. 4).
În realitate, oferta de vânzare nu există, însă s-a depus la dosar oferta de cumpărare a acţiunilor de către C.R.F. S.p.A. (C.E. din Florenţa S.p.A), adresată atât intimatei, cât şi altor unsprezece societăţi. La rândul său, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu toate aceste persoane juridice, asociate ale Băncii D.
Preţul acţiunilor a fost stabilit identic pentru toţi vânzătorii, neexistând dovada vreunei negocieri aparte cu societatea intimată din prezenta cauză.
Mai mult, convenţia cu Banca Firenze a fost încheiată la 30 iulie 2005, anterior încheierii contractului de intermediere.
Intimata are obligaţia să demonstreze că intermediarul a prestat efectiv serviciul, conform contractului încheiat.
Dovada se poate face cu orice document ce poate dovedi îndeplinirea prestaţiei, astfel încât apare ca fiind greşită susţinerea instanţei de fond în sensul că prestatorul nu avea obligaţia întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar.
Intimatul, în calitate de beneficiar avea obligaţia să solicite aceste documente de la intermediar, dovadă a prestării serviciului, aşa cum cer dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) Cod Fiscal
Un element semnificativ în sensul stabilirii nedeductibilităţii cheltuielilor cu serviciile de intermediere este acela că societatea intermediară s-a înfiinţat la 15 august 2005 şi avea la acea dată un singur angajat, conform notei explicative a administratorului acesteia.
Acelaşi administrator declară că a identificat cumpărătorul printr-un studiu de piaţă pe care nu-l poate prezenta şi care a fost realizat de asociatul unic R. A.G. şi cu singura angajată, care a contribuit la realizarea studiului prin telefoane, traduceri, informări.
Nu s-a depus niciun document în acest sens la dosar.
Faţă de acestea, se reţine că instanţa de fond, fără a analiza înscrisurile depuse, a stabilit în mod eronat că serviciul de intermediere a fost efectiv prestat.
Cum deja s-a afirmat, intermediarul nu a identificat cumpărătorul, deşi avea această obligaţie, nu a întocmit niciun document justificativ al serviciului prestat, iar beneficiarul nu a cerut întocmirea de documente justificative, iar preţul acţiunilor a fost stabilit în funcţie de valoarea patrimoniului net contabil al Băncii D., potrivit convenţiei semnate la 9 august 2005, când intermediarul nu era înfiinţat.
2. Faţă de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, constatându-se întrunirea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursul formulat, a se casa sentinţa recurată, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
3. Instanţa de recurs urmează să constate că faţă de soluţia deja pronunţată nu mai este necesar a se pronunţa şi asupra motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 223/CA-PI din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← CSJ. Decizia nr. 388/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1931/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
