ICCJ. Decizia nr. 2275/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2275/2011
Dosar nr. 8343/62/2009
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 8343/62/2009 reclamanta SC A.P. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 şi a dispoziţiei din 22 iunie 2009 ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.
În motivare reclamanta a arătat că a fost înfiinţată în anul 2002 ca filială a SC R. SA. La data de 26 septembrie 2003 a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea contractului de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost reconfirmată prin dispoziţiile art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 115/2003. Reclamanta are sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în interiorul parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.
Reclamanta a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile şi terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale şi că, încălcând aceste dispoziţii legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată în vederea perceperii impozitului pe clădirile şi terenurile aflate în proprietatea reclamantei.
Reclamanta a mai arătat că a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere şi că pârâta prin dispoziţia nr. 85 din 22 iunie 2009 a respins această contestaţie, apreciind că măsurile fiscale prevăzute de art. 250 şi art. 257 C. fisc. sunt de natura ajutoarelor de stat şi, pentru a fi efectiv aplicate, este necesar ca în prealabil să fie autorizate.
Reclamanta a susţinut că măsurile fiscale în discuţie, calificate ajutoare de stat potrivit Deciziei nr. 1408 din 12 martie 2009 a Î.C.C.J., au beneficiat anterior acesteia şi ulterior datei de 01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene, ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât măsurile fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007 au fost calificate ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menţionată, acestea cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene.
Reclamanta a precizat că în temeiul acestei dispoziţii comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, înţelegând prin acestea schemele de ajutor de stat şi ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în vigoare a Tratatului şi a căror aplicare s-a menţinut şi după această dată, măsurile fiscale în discuţie, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind ajutoare de stat, trebuie încadrate în categoria ajutoarelor de stat existente, întrucât aplicabilitatea acestora a existat înainte şi după aderarea României la Uniunea Europeană.
Un alt argument adus de reclamantă în susţinerea acţiunii a vizat interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene şi încadrarea ajutoarelor de stat în discuţie.
Reclamanta a menţionat că această dispoziţie comunitară nu precizează la care dintre ajutoarele de stat existente se referă regulamentul si anume la cele autorizate sau şi la cele ilegale. Reclamanta a concluzionat că măsurile fiscale în discuţie sunt ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007, a căror aplicare a continuat şi ulterior acestei date şi continuă şi în prezent, nefiind modificate sau stopate şi se află sub incidenţa legislaţiei europene în vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora putându-se interveni doar cu respectarea procedurilor europene.
În acest sens, s-a arătat că art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că autorităţile europene au avut în vedere numai ajutoarele de stat existente, acordate fie sub forma unei scheme, fie sub forma unui ajutor individual, fără însă a lua în considerare şi ajutoarele de stat acordate prin efectul legii. În opinia reclamantei, cum măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta au fost acordate prin efectul codului fiscal, rezultă că un eventual ajutor de stat acordat prin efectul legii unui stat membru nu intră sub incidenţa Regulamentului (CE) nr. 659/1999, ceea ce înseamnă că măsurile fiscale analizate nu intră în categoria ajutoarelor de stat pentru care Comisia Europeană a prevăzut proceduri speciale.
A arătat că în speţa de faţă, se consideră că ajutorul de stat acordat de codul fiscal parcurilor industriale este un ajutor de stat existent acordat prin efectul legii care poate fi modificat, stopat sau recuperat numai după analizarea de către Comisia Europeană şi numai după ce propunerea Comisiei a fost acceptată de statul membru.
Reclamanta a arătat că dacă se apreciază că ajutorul de stat în discuţie intră sub incidenţa Legii nr. 143/1999 şi ca urmare nu intră în competenţa Comisiei Europene, arătându-se că nici într-o asemenea situaţie, organele fiscale locale nu pot dispune măsuri împotriva acestor măsuri fiscale, competenţa revenind Consiliului Concurenţei.
Ca urmare, reclamanta a susţinut că în nici o împrejurare organele fiscale din România nu pot decide, în nici un mod, cu privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente, putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene, transmise lor prin intermediul Consiliului Concurenţei.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâta Direcţia Fiscală Braşov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta a susţinut că reclamanta se află într-o eroare cu privire la interpretarea dispoziţiilor codului de procedură civilă şi a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză impunându-se a fi avute în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) C. proc. fisc. potrivit cu care acest cod „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat”.
Pârâta a mai arătat că dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi interpretate individual, ci prin coroborare cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) C. fisc. şi ale Legii nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006, atâta timp cât exceptările de la plata taxelor şi impozitelor pe clădiri şi terenuri reprezintă ajutor de stat.
Pârâta a precizat că sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor fiscale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat, dispoziţii la care face referire art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, pârâta a susţinut că ajutoarele de stat în discuţie nu pot fi încadrate ca ajutoare de stat existente, astfel că reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat nici înainte şi nici după aderarea României la UE. În acest sens, pârâta a precizat că o dovadă că reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat sub forma scutirilor de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri, este faptul că sumele datorate cu acest titlu au fost cuprinse în decizia de impunere din 07 aprilie 2009.
Tot în sprijinul susţinerii faptului că ajutoarele de stat în discuţie nu pot fi calificate drept ajutoare de stat existente, pârâta a mai arătat că, anterior aderării, aceste ajutoare de stat se acordau prin Decizii ale Consiliului Concurenţei, după o prealabilă notificare şi autorizare în conformitate cu Legea nr. 143/1999, iar ulterior aderării, ajutorul de stat supus obligaţiei de notificare, conform O.U.G. nr. 117/2006, nu putea fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană.
Pârâta a mai susţinut că în Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene sunt prevăzute criteriile de eligibilitate care privesc acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor regional şi că din conţinutul acestui regulament rezultă că unul dintre mijloacele de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata taxelor şi impozitelor, astfel că, aplicarea unui astfel de ajutor de stat către persoanele juridice proprietare ale unor clădiri şi/sau terenuri aflate în parcuri industriale, trebuie analizată potrivit reglementărilor în materie privind acordarea ajutorului de stat.
În acest sens, pârâta a invocat o serie de Decizii ale Consiliului Concurenţei privind acordarea ajutorului de stat către alte parcuri industriale, în anii 2004 şi 2006 şi prin care se arată că, deşi ajutoarele de stat sunt menţionate în dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., acestea de acordă parcurilor industriale în baza unor notificări.
Pârâta a invocat şi conţinutul Comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C 85/01 privind aplicarea legislaţiei referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale. În acest sens, s-a subliniat faptul că la pct. 2.1.1. din Comunicare se prevede că o primă problemă cu care se confruntă instanţele naţionale în aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul CE este dacă măsura în cauză constituie într-adevăr ajutor de stat în sensul tratatului şi că s-a declarat în mod explicit de către Curtea Europeană de Justiţie că instanţele naţionale au competenţa de a interpreta noţiunea de ajutor de stat. Totodată, s-a făcut vorbire şi despre pct. 22 al Comunicării care prevede obligaţia de status quo, în sensul că, în conformitate cu art. 88 al 3 din Tratatul CE, statele membre nu pot pune în aplicare măsuri de ajutor de stat fără aprobarea prealabilă a Comisiei. Instanţa naţională are rolul de a proteja drepturile indivizilor şi ale companiilor, derivate din prevederile art. 88 alin. (3) şi a nu pune în aplicare un ajutor de stat înainte de a fi aprobat de către Comisie.
Pârâta a mai arătat că până la data aderării la UE, ajutorul de stat trebuia notificat Consiliului Concurenţei care avea atribuţia emiterii unei decizii, iar după aderare, orice sprijin financiar putea fi acordat numai după obţinerea autorizării Comisiei Europene şi că nici înainte şi nici după aderare, reclamanta nu a prezentat Direcţiei Fiscale Braşov o decizie a Consiliului Concurenţei.
S-a făcut vorbire şi despre o adresă din 29 mai 2009 întocmită de Serviciului de Stabilire, Urmărire şi executare Silită Persoane Juridice în care se arată că în perioada 01 ianuarie 2002-01 ianuarie 2007, reclamanta nu a beneficiat de scutiri de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului local în baza art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc.
Pârâta a mai susţinut că ajutorul de stat la care face referire reclamanta, deşi este menţionat în art. 250 şi art. 257 C. fisc., nu poate fi acordat fără respectarea condiţiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 şi parcurgerea procedurii instituită de O.U.G. nr. 117/2006.
Pârâta a mai precizat că, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, respectiv orice „ajutor de stat supus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi autorizat” şi nici cele prevăzute de al 3 potrivit căruia acordarea măsurilor de ajutor de stat impune autorităţilor publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat… în conformitate cu legislaţia în domeniu, Direcţia Fiscală Braşov s-a aflat în imposibilitatea acordării facilităţilor fiscale reclamantei întrucât aceasta ar fi însemnat eludarea dispoziţiilor legale în materie.
Pârâta a susţinut că în luna martie 2008 a procedat la iniţierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008, având ca obiect notificarea Consiliului Concurenţei în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care desfăşoară activitatea în Parcul Industrial administrat de către SC R. SA. De asemenea, s-a mai arătat că ulterior transmiterii către Consiliul Concurenţei a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008, această instituţie a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce intenţionează a se acorda, nu vizează realizarea de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare, pentru as e acorda ajutor regional de stat în vederea realizării de investiţii. Ajutorul notificat de către Direcţia Fiscală Braşov îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii şi care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele pentru perioada 2007-2013, ca urmare, pârâta susţine că prin adresa nr. 92851 din 10 iunie 2008, a înştiinţat reclamanta cu privire la faptul că schema de ajutor de stat notificată îmbracă forma unui ajutor de operare, iar reclamanta nu şi-a manifestat voinţa cu privire la aspectele aduse la cunoştinţă.
pârâta a concluzionat în sensul că, nefiind finalizate aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda reclamantei facilităţile fiscale prevăzute de dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. şi că nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condiţiile prevăzute de lege.
Cu privire la competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a menţionat că aceasta îi revine Consiliului Concurenţei, anterior datei de 01 ianuarie 2007 şi Comisiei Europene după această dată, dar că, aşa cum prevăd art. 24 şi 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri de aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. A arătat că în cauză nu este vorba nici de un ajutor de stat ilegal şi nici de un ajutor de stat interzis, ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea sau suspendarea acestuia nu-şi pot găsi aplicabilitatea.
c) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin sentinţa nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Deciziei de impunere nr. 260392 din 07 aprilie 2009 şi a Dispoziţiei nr. 85 din 22 iunie 2009 emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect reţinut şi în jurisprudenţă şi nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii”.
Instanţa de fond a apreciat că această menţiune, cuprinsă în cele două texte de lege invocate de reclamantă, conduce la concluzia că pentru a beneficia de scutirile de la plata impozitelor, catalogate ca ajutoare de stat, acestea trebuie să urmeze procedura de acordare, în condiţiile efectuării unei proceduri legale de autorizare.
Ajutorul de stat poate îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ, între acestea fiind „subvenţii, anularea de datorii sau preluarea pierderilor; exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor şi impozitelor.
Dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, astfel că instanţa a constatat, din interpretarea dispoziţiilor din aceste acte normative, că scutirile menţionate de art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate şi acordate doar în condiţiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii” rămânând fără finalitate.
În economia Legii nr. 143/1999 un rol esenţial în autorizarea, acordarea ajutorului de stat îl are Consiliul Concurenţei, care are competenţa de a emite ordine prin care să reglementeze acordarea ajutorului de stat către persoane juridice ce îşi desfăşoară activitatea în diverse domenii de activitate.
Un mod de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri şi terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru, iniţial Legea nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006 şi ordinele emise de Consiliul Concurenţei.
S-a arătat că Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene prevede criteriile de eligibilitate pentru acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor de stat regional.
Prin Ordinul M.A.I. nr. 296 din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligaţia notificării.
Instanţa de fond a reţinut că emiterea acestui ordin de elaborare a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi acordate ca ajutoare de stat decât în condiţiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare şi după normele elaborate de ministere.
Astfel, rezultă că scutirile de la plata impozitului pe terenuri şi clădiri în cazul parcurilor industriale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 reprezintă ajutor de stat şi se acordau iniţial potrivit dispoziţiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind şi art. 1 alin. (5) C. fisc. (“orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999).
Instanţa a concluzionat că scutirile de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri, prevăzute de Codul fiscal în cazul parcurilor industriale, se analizează şi se acordă în fiecare an fiscal în parte, iar nu pe toată durata funcţionării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.
Astfel, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligaţiei fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri şi pe teren a unei persoane juridice.
Recuperarea s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de către furnizorul ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau clădiri.
Un argument în plus, a reţinut instanţa, în combaterea susţinerilor reclamantei este faptul că la nivelul altor parcuri industriale din ţară, în ultimii ani, scutirile de la plata impozitelor pe teren şi clădiri s-a acordat de către consiliile locale prin hotărâri de aprobare a schemei de ajutor de minimis.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea instanţei de fond.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a arătat că în baza dispoziţiilor art. 250 alin. (1) coroborate cu art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., societăţile comerciale situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri, şi că scutirea se aplică prin efectul legii.
A precizat recurenta că prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. se aplică necondiţionat de îndeplinirea altor condiţii de fapt sau de drept, simpla apartenenţă la un parc industrial conducând la acordarea beneficiului legii.
S-a precizat că potrivit art. 88 alin. (3), teza ultimă, din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, punerea în aplicare a măsurilor privind ajutorul de stat se referă la adoptarea actului normativ prin care se iau astfel de măsuri şi nu la acordarea efectivă de către furnizor.
S-a motivat că recuperarea ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedeşte că ajutoarele sunt incompatibile cu piaţa comună şi nu ca o consecinţă a faptului că au fost acordate fără a fi autorizate.
A precizat recurenta că în ceea ce priveşte ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 şi art. 257 C. fisc., trebuie reţinut că acestea au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăţilor parcurilor industriale de către Comisia Europeană, lucru care rezultă din Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, dar şi din faptul că adoptarea şi modificarea Codului fiscal a fost impusă de Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României
Lipsa autorizării, datorată culpei exclusive a Consiliului Local Braşov, nu duce însă la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancţiune posibilă fiind aceea de recuperare a ajutoarelor, recuperare care poate fi dispusă exclusiv de către Comisia Europeană, numai după declararea ca incompatibile cu piaţa comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat subscrisa;
Recuperarea ajutorului de stat ilegal si incompatibil presupune, potrivit noţiunilor folosite de legiuitorul comunitar, că acesta a fost acordat efectiv, altminteri neavând sens noţiunea de ";recuperare";, fapt care contrazice în totalitate teoria Direcţiei Fiscale Braşov, însuşită de către instanţa de fond prin sentinţa recurată în prezenta cauză, potrivit cu care nu poate fi acordat, un ajutor neautorizat.
Recurenta a susţinut că Direcția Fiscală Locală Braşov nu are nicio competentă în ceea ce priveşte dispunerea recuperării ajutoarelor de stat.
Direcţia Fiscală Braşov, instituţie publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat prin dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, precum şi la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 6 C. proc. fisc.
în temeiul reglementărilor generale privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a impus principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice în discuţie, în timp ce, prin însăşi legea sub care este înfiinţată Direcţia Fiscală Braşov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, au fost stabilite limitele conţinutului capacităţii de folosinţă a Direcţiilor Fiscale, implicit a Direcţiei Fiscale Braşov, în concordanţă cu ";scopul"; şi ";natura şi întinderea activităţii"; acestor instituţii publice, limitate strict la dispunerea, în condiţiile legii, de măsuri în legătură cu impozitele şi taxele locale, iar nu şi în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Potrivit legii şi doctrinei, capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiţie de fond, generală şi esenţială, de validitate a actului juridic.
în plus, încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este supus nulităţii absolute exprese, statuată prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Prin întâmpinare, intimata Direcţia Fiscală Braşov a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu motivarea că ajutorul de stat pentru parcurile industriale se acordă numai cu respectarea procedurii legale, respectiv a Legii nr. 143/1999 şi ulterior O.U.G. nr. 117/2006, scutirea prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 urmând a respecta procedurile legale, aşa cum prevede şi textul respectiv.
c) Analiza motivelor de recurs
Din examinarea motivelor de recurs, a actelor şi a legislaţiei aplicabile în materie, se reţine:
Situaţia de fapt
Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 şi Dispoziţiei nr. 85/2009.
Prin decizia de impunere s-au stabilit în sarcina reclamantei impozite, obligaţii către bugetul local, pentru clădiri.
Reclamanta a susţinut că, întrucât clădirile sunt situate în parcul industrial, este scutită prin efectul legii de plata acestui impozit.
Legislaţia aplicabilă
C. fisc. art. 250 alin. (1)- Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
Pct. 9 - clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
Art. 257 alin. (1) lit. l) - terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
O.U.G. nr. 117/2006
- art. 1: (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă are ca scop reglementarea procedurilor naţionale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi a legislaţiei secundare adoptate în baza acestora.
- art. 3: (1) Ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.
(2) Ajutorul de stat care nu este supus obligaţiei de notificare poate fi acordat numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de reglementările în vigoare.
(3) Acordarea de măsuri de ajutor de stat impune autorităţilor publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puţin următoarele elemente: obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, precum şi cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul autorităţii publice centrale sau locale, în conformitate cu legislaţia în domeniu.";
Din examinarea legislaţiei aplicabile, a situaţiei de fapt şi a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit motivelor ce se vor expune în continuare.
Intimata-reclamantă îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parcului Industrial P.R. aşa cum acesta este delimitat prin Hotărârea de Guvern nr. 1019/2004.
Direcţia fiscală a Municipiului Braşov a emis decizia de impunere din 7 aprilie 2009 pentru stabilirea impozitului pe clădiri aferent anului 2008, calculat în condiţiile H.C.L. nr. 368 şi 737/2007, iar contestaţia împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziţia nr. 85 din 22 iunie 2009, emisă de Direcţia Fiscală – Biroul Soluţionare Contestaţie.
În cauză urmează a se examina dacă intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite şi taxe potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial, cum susţine în motivele de recurs.
Codul Fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
Potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispoziţiile codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat.
Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Tratatul CE reglementează în cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
În raport de aceste prevederi ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: implică folosirea directă sau indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor agenţi economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa pe pieţele relevante pe care acţionează agenţii economici respectivi, sau afectează comerţul cu Statele membre.
În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naţionale în materia ajutorului de stat.
conform normei imperative conţinută de art. 5 alin. (1) C. fisc., în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007”.
În consecinţă, dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-reclamantă ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) C. fisc. şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2006.
Sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.
Facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societăţile comerciale ce funcţionează la nivel naţional, ci numai acelor care funcţionează în Parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăţi, cu posibilitatea distorsionării concurenţei.
reclamanta-recurentă face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că îşi desfăşoară activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006.
În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.
În aplicarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 lit. l) C. Fisc., a fost elaborată „Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale în perioada 18 septembrie 2007-31 decembrie 2013”, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administraţiei şi Internelor .
Ordinul reglementează criteriile în baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menţionat de aceste dispoziţii legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ şi se verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilităţii.
Hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008 a Consiliului Local Braşov a fost transmisă Consiliului Concurenţei, autoritate care, pe baza informaţiilor transmise, a constatat însă că ajutorul notificat de Direcţia Fiscală Braşov nu vizează realizarea de noi investiţii sau crearea unor noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat regional pentru realizarea de noi investiţii, ci îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (2006/C54/2008) – regulamentul cadru privind ajutorul pentru dezvoltarea regională.
Prin urmare, corect s-a reţinut nelegalitatea actelor contestate, acestea fiind adoptate cu aplicarea prevederilor legale comunitare şi naţionale anterior indicate, ca de altfel.
Este incontestabil că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat.
În prezenta cauză nu s-a pus însă problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-intimată, prin decizia de impunere în discuţie fiind stabilite, cu respectarea competenţelor atribuite de codul de procedură fiscală, obligaţiile fiscale datorate de aceasta pentru anul 2008, reprezentând impozit pe clădiri şi teren, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform prevederilor legale incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de stat.
stoparea ajutorului de stat presupune existenţa unui astfel de ajutor, acordat în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri şi să transmită Consiliul Concurenţei, în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru UE.
În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiaşi text de lege.
Din economia acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor şi aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1133/2008, în temeiul dispoziţiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condiţiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislaţia comunitară şi condiţiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate şi libere.
Or, decizia de impunere în discuţie nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanşării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2004.
Ca atare, apărările reclamantei-recurente sunt nefondate, acceptarea punctului de vedere al acestuia echivalând practic cu obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităţilor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) C. fisc. cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este în litera şi spiritul legii.
d) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele de mai sus, se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.P. SA Braşov împotriva sentinţei nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2266/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 228/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
