ICCJ. Decizia nr. 2301/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2301/2011
Dosar nr. 1898/2/2009
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 591 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.E.L.I.F.N. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 6; a anulat decizia din 5 septembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi a anulat în parte decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 26 iunie 2008 emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 6, în privinţa sumei de 519.050 RON, reprezentând diferenţe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în cuantum de 12,712 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ca urmare a controlului efectuat de Administraţia Finanţelor Publice Sector 6, ce a vizat atât obligaţiile fiscale ale SC C.E.L.I.F.N. SA, cât şi obligaţiile SC C.E.L.I.F.N. SA (care şi-a încetat existenţa la data de 27 noiembrie 2007, ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu SC C.E.L.I.F.N. SA), pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 mai 2005, organele de control au stabilit în sarcina reclamantei o diferenţă suplimentară de TVA în cuantum de 270.973 RON, calculând totodată şi dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 235.365 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 12.712 RON.
Organele de control au reţinut, printre altele, că SC C.E.L.I.F.N. SA, în calitate de agent de asigurări al SC O. SA, a încheiat poliţe de asigurare a bunurilor aflate în proprietatea sa, oferite de societate în leasing.
În calitate de proprietar al bunurilor date în leasing, fosta SC F.L. SA a refacturat contravaloarea poliţelor de asigurare către clienţii beneficiari ai bunurilor, fără a aplica cota de taxă pe valoarea adăugată aferentă acestor operaţiuni, în condiţiile în care această operaţiune reprezintă o prestare de servicii şi nu o operaţiune de asigurare.
Instanţa de fond a reţinut faptul că în sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate prevederile art. 129 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, din conţinutul cărora rezultă că este considerată prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, iar închirierea de bunuri şi transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de leasing sunt cuprinse expres în categoria prestărilor de servicii.
Împotriva deciziei Administraţiei Finanţelor Publice Sector 6 din 26 iunie 2008, reclamanta a formulat contestaţie, iar prin decizia din 05 septembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reţinându-se în esenţă aceleaşi argumente reţinute de Administraţia Finanţelor Publice Sector 6.
Instanţa de fond a apreciat ca nelegale actele atacate în privinţa reţinerii în sarcina reclamantei a debitului în cuantum de 519.050 RON, reprezentând diferenţe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA, în cuantum de 12,712 RON.
Astfel, instanţa a reţinut că, potrivit actelor de la dosarul cauzei, reclamanta a încheiat contracte de asigurare pentru bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing, obţinând pentru clienţii săi o acoperire a asigurării de la SC O. SA, iar împrejurarea că în aceste contracte clienţii nu figurează ca beneficiari ai asigurării, este irelevantă din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit. e) din C. fisc..
S-a apreciat de către instanţă că interpretarea de către organul fiscal a operaţiunii de decontare a asigurării ca fiind purtătoare de TVA, este de natură a genera şi discriminarea utilizatorilor aceluiaşi finanţator, respectiv între utilizatorii care plătesc ratele de asigurare prin intermediul finanţatorului şi cei care încheie asigurarea cu altă societate de asigurări, o astfel de interpretare neputând fi primită, deoarece este de natură a încălca însuşi principiul constituţional al nediscriminării cetăţenilor.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că şi dacă s-ar reţine că refacturarea primelor de asigurare ar reprezenta o prestare de servicii, serviciul prestat nu are un caracter accesoriu, ci principal, fiind scutit de plata taxei pe valoare adăugată, conform art. 141 C. fisc..
S-a reţinut astfel în considerentele hotărârii atacate că, din această perspectivă, obligaţia legală a finanţatorului de a încheia contractul de asigurare, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997, excede în mod evident scopului anterior enunţat, consecinţa fiind aceea a calificării operaţiunii de asigurare ca un serviciu principal.
S-a mai reţinut de către instanţă faptul că argumentele pârâtei, în sensul inaplicabilităţii jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie în speţa dedusă judecăţii, nu pot fi reţinute în speţă, chiar dacă o parte din debitul stabilit în sarcina reclamantei vizează perioada dinainte de aderare, de vreme ce dispoziţiile C. fisc., ce au stat la baza emiterii deciziilor atacate în speţă, au fost emise tocmai în considerarea armonizării legislaţiei interne cu aceea europeană, iar interpretarea acestora nu poate fi decât conformă jurisprudenţei anterior menţionate.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis acţiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 291 din 5 septembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 26 iunie 2008, emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 6, în privinţa sumei de 519.050 RON, reprezentând diferenţe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în cuantum de 12,712 RON.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 6, formulând, în esenţă, următoarele critici la adresa hotărârii atacat atacate:
- motivarea instanţei este data cu aplicarea greşita a legii având in vedere faptul ca operaţiunile desfăşurate de intimata reprezintă o prestare de servicii şi, pe cale de consecinţa, reprezintă o operaţiune taxabila din punct de vedere al TVA.
- din probele administrate, pe care instanţa de fond nu le-a avut in vedere, rezulta ca asigurările au fost încheiate în nume propriu de către intimata-reclamanta, care este atât proprietara bunurilor predate in leasing, cat şi beneficiarul poliţelor de asigurare;
- intră în baza de impozitare a TVA cheltuielile accesorii cum ar fi cheltuielile de asigurare decontate cumpărătorului sau clientului, motiv pentru care este corectă susţinerea organelor fiscale cu privire la faptul ca societatea avea obligaţia includerii in baza de impozitare a TVA şi a cheltuielilor efectuate cu asigurarea;
În fundamentarea acestor critici recurentele invocă dispoziţiile art. 129 din C. fisc. (Legea nr. 571/2003) aplicabil în perioada supusă controlului - respectiv ianuarie - mai 2005 -, precum şi art. 137 din acelaşi act normativ, articole care definesc operaţiunile ce constituie prestări de servicii, precum şi baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Problema care a fost supusă soluţionării instanţei de fond a fost dacă, faptul refracturării primelor de asigurare către clienţi are semnificaţia unui serviciu sau constituie o decontare a sumelor care au fost achitate în contul clienţilor.
Astfel, potrivit art. 129 din C. fisc. (Legea nr. 571/2003), aplicabil în perioada supusă controlului „Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128.
(3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt:
a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de leasing".
De asemenea, potrivit art. 137 din legea menţionată (C. fisc.) „Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din:
a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele scăzute la lit. b) şi c), din tot ceea ce constituie contrapartidă ţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni;
(2) Se cuprind în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată:
a)impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;
b)cheltuielile accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului".
În speţă, SC C.E.L.I.F.N. SA, în calitate de proprietar al bunurilor supuse operaţiunilor de leasing şi totodată, de beneficiar al asigurării, a refacturat clienţilor săi primele de asigurare plătite asiguratorului, efectuând astfel o prestare de servicii în sensul articolelor de lege citate, impozabilă din punctul de vedere al TVA.
Înalta Curte mai constată că, în raport de situaţia de fapt rezultată din probele de la dosar, reclamanta, în calitate de proprietar al bunurilor asigurate, a beneficiat în mod direct de contractele de asigurare încheiate, nefiind vorba de un simplu contract de agent, iar această activitate de refacturare a primelor de asigurare este o activitate accesorie celei de leasing.
În acest sens, potrivit art. 9 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 „Locatorul/finanţatorul se obligă: f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin contractul de leasing părţile nu au convenit altfel”.
În raport de aceste elemente de fapt şi de drept, instanţa de fond a stabilit în mod greşit că aceste activităţi, supuse controlului, nu au natura unor prestări de servicii, ci a unor decontări, în realitate fiind vorba , astfel cum s-a arătat, de operaţiuni impozabile din punctul de vedere al T.V.A.
În acelaşi sens, asupra aceleiaşi probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat prin Deciziile nr. 4468/2009, nr. 4099/2008, nr. 185/2010 ş.a
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. recursul urmează a fi admis, modificându-se hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Administraţia Finanţelor Publice Sector 6, împotriva sentinţei civile nr. 591 din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC C.E.L.I.F.N. SA, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2300/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2302/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
