ICCJ. Decizia nr. 2316/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta U.V., în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat obligarea pârâtului să primească cererea și actele necesare cu privire la redobândirea cetățeniei române într-un termen rezonabil.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în septembrie 2006, în vederea depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, fiind informat că trebuie să depună o cerere de intenție pentru a fi programată, motiv pentru care, la data de 15 iunie 2009, a depus respective cerere, însă nici până în prezent nu a fost programată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, ca urmare a depășirii termenului stabilit de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin Sentința nr. 626 din 3 februarie 2010, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât și a admis acțiunea reclamantei U.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.
Totodată, instanța a obligat pârâtul că primească cererea reclamantei în maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, este neîntemeiată, apreciind că, față de situația de fapt determinată de pasivitatea pârâtului, curgerea termenului de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea implicită a dreptului reclamantului la soluționarea cererii sale, astfel că acțiunea este formulată în termen.
Referitor la fondul cauzei, prima instanță a constatat că, deși nimeni nu contestă numărul mare de peste 360.000 de astfel de cereri și nici greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, totuși termenul de peste aproape 2 ani și 9 luni cât a trecut de la formularea cererii poate fi considerat un termen nerezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
In motivarea căii de atac, recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamanților în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău.
A arătat recurentul-pârât că instanța de fond a apreciat în mod eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetățeniei române, deoarece prin răspunsurile administrative în spețe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Se susține că ministerul nu a negat dreptul reclamantei de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, ci a invocat existența unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă, constând în faptul că autoritățile române se află în imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul Republicii Moldova spațiile adecvate pentru preluarea și procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt întâmpinate mari dificultăți în soluționarea celor peste 360.000 de cereri de redobândire a cetățeniei române înregistrate în baza de date a Secției consulare a României în Republica Moldova.
Recurentul-pârât susține și că noțiunea de "termen rezonabil de soluționare a cererii" nu este reglementat de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența CEDO și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține că, în jurisprudența CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-a reținut că, "caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcție de circumstanțele cauzele și ținând cont de ... complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente".
Totodată, recurent-pârât susține că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare cerere și că, în lipsa unui temei concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor respective.
Mai arată recurentul-pârât că statul român a depus diligentele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei, astfel că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamantei de a-și valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Circumstanțele cauzei sunt în sensul că reclamanta U.V. s-a adresat în luna septembrie 2006 cu o primă cerere Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenție pentru a fi programată în vederea depunerii documentelor necesare. La data de 27 septembrie 2006, reclamantul a adresat o nouă cerere la care nu a primit nici un răspuns.
In raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.
înalta Curte are în vedere și faptul că reclamanta nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de redobândire a cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea și documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei române.
Sub acest aspect, înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data depunerii petiției, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 101și art. 12 din Legea nr. 21/1991.
înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de "termen rezonabil" nu este reglementată în legislația națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.
Este adevărat că Legea nr. 21/1991 nu prevede expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 101_i art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența CEDO.
Totodată, este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că "Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene.
în consecință, este de la sine înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecății, conduita autorității administrative se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei.
Totodată, Curtea reține că instanța de fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, conform cărora fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Aceasta întrucât, atâta timp cât statul român și-a asumat, în baza art. 10 din Legea nr. 21/1991, obligația de a acorda cetățenia română persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate de stat semnatar al respective Convenții are, conform dispozițiilor respective, obligația de a respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a cererilor ce îi sunt adresate în acest sens.
Curtea are în vedere și faptul că nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 101din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.
Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competența de a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentința recurată, să primească cererea reclamantei, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze capătul de cerere cu care a fost legal învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
In considerarea dispozițiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului, dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilității către prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.
La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
In raport de toate aceste considerente, înalta Curte a constatat că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, l-a respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2325/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2295/2011. Contencios → |
|---|
