ICCJ. Decizia nr. 2347/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2347/2011
Dosar nr. 11893/2/2009
Şedinţa publică de la 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC U. SA a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Serviciul soluţionare contestaţii, solicitând anularea deciziei nr. 196 din 26 iunie 2009 emisă de A.F.P., prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată la 24 aprilie 2009 şi a deciziei de impunere nr. 166 din 30 martie 2009 şi Raportului de inspecţie fiscală din 30 martie 2009 emise de A.F.P. Sector 1 şi, în subsidiar, reverificarea societăţii pentru a beneficia de dreptul prevăzut de art. 8 alin. (3) C. proc. fisc.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că, prin actele contestate, au fost stabilite suplimentar în sarcina societăţii obligaţii fiscale în sumă de 358.172 lei cu titlu de TVA şi 254.387 lei cu titlu de majorări de întârziere, în urma inspecţiei fiscale cu privire la TVA aferentă perioadei 01 octombrie 2003 - 30 septembrie 2008.
A susţinut reclamanta că actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale deoarece a fost încălcată perioada ultimilor 3 ani fiscali asupra căreia poate fi desfăşurată inspecţia fiscală, decizia de impunere a fost insuficient motivată în fapt şi în drept şi a intervenit prescripţia pentru suma de 18.349 lei reprezentând TVA şi accesoriile aferente.
Pârâta A.F.P. Sector 1, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a deciziei de impunere nr. 166/2009 cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777 lei şi respingerea, ca inadmisibilă, a cererii cu privire la anularea acestor sume, iar pe fondul cauzei respingerea celorlalte capete de cerere referitoare la TVA în sumă de 385.172 lei şi accesoriile aferente. A susţinut pârâta că, în ceea ce priveşte TVA în sumă de 220.797 lei, din analiza raportului de inspecţie fiscală rezultă că verificarea s-a efectuat în cadrul termenului de prescripţie, iar în ce priveşte TVA, în sumă de 202.448 lei în perioada ianuarie 2004 – septembrie 2008, decizia este legal motivată de organele de inspecţie fiscală. În ce priveşte TVA stabilit suplimentar în sumă de 23.947 lei, pârâta a arătat că, prin decizia contestată, s-a dispus o nouă verificare, invocând excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, precum şi pentru TVA în sumă de 74.501 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2854 din 14 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin decizia nr. 166 din 30 martie 2009, respectiv TVA suplimentară în sumă de 131.777 lei şi accesorii aferente în sumă de 254387 lei;
- a respins, ca neîntemeiată acţiunea reclamantei pentru capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei TVA suplimentar.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009, a fost soluţionată contestaţia reclamantei împotriva deciziei de impunere din 30 martie 2009, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din 30 martie 2009, în sensul că a respins, în parte, ca neîntemeiată contestaţia pentru suma de 226.395 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar, şi a desfiinţat, în parte, decizia de impunere cu privire la TVA stabilită suplimentar în sumă de 131.777 lei şi accesorii aferente TVA în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală din cadrul A.F.P. Sector 1 să procedeze la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii.
Perioada supusă inspecţiei fiscale a fost 01 octombrie 2003-30 septembrie 2008, iar prin Raportul de inspecţie s-a dispus respingerea la deducere a sumei de 220.797 lei reprezentând TVA aferentă perioadei controlate.
Analizând cu prioritate în temeiul art. 137 C. proc. civ. excepţiile invocate prin întâmpinare, Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepţia lipsei de interes a acţiunii reclamantei referitoare la capătul de cerere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei şi accesorii aferente în sumă de 254387 lei, reţinând că, prin decizia de soluţionare a contestaţiei, a fost desfiinţată decizia de impunere cu privire la această sumă, urmând a se proceda la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii, conform dispoziţiilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. şi pct. 12.7 şi pct. 12.8 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005.
Referitor la suma de 226.395 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar, Curtea de apel a reţinut că motivul pentru care această sumă a fost respinsă la deducere constă în faptul că facturile de achiziţie sunt incomplete şi nu conţin codul de înregistrare fiscală, precum şi datele cumpărătorului, aşa cum impun dispoziţiile art. 29 B lit. a) din Legea nr. 345/2002 şi art. 155 alin. (5) lit. c) coroborat cu art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.
A reţinut instanţa că, în ceea ce priveşte suma de 74.501 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise la 28 iulie 2008 şi 12 septembrie 2008 de către SC J.B.I. SRL, aceasta este aferentă lucrărilor de renovare a imobilului din Str. Negustori, subînchiriat în parte de societate, lucrările fiind realizate şi pentru alte suprafeţe care nu fac obiectul contractului.
În ce priveşte suma de 62.874 lei TVA suplimentar, instanţa a reţinut că aceasta este rezultată dintr-un număr de nouă facturi emise în baza contractului de prestări servicii încheiat la 28 decembrie 2007, întrucât în rapoartele de lucru anexate se menţionează că facturarea s-a efectuat în baza art. 4 pct. 8 din Contract, articol inexistent, iar prestările de servicii nu au legătură cu activitatea societăţii.
În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că în mod corect organele fiscale au respins la rambursare TVA şi au stabilit TVA rămasă suplimentar de plată în sumă de 109.956 lei cu majorări şi penalităţi de întârziere în sumă de 254.387 lei, calculate până la data de 25 martie 2009.
Referitor la încălcarea de către organele fiscale a termenului de prescripţie pentru creanţele născute anterior datei de 01 ianuarie 2004, instanţa a reţinut că, la data începerii controlului, era în vigoare O.G. nr. 70/1997, care, în art. 21 şi art. 22, prevedea că dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere, precum şi de a constata contravenţii şi de a aplica penalităţi se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă sau 5 ani de la data comunicării către contribuabili a impozitului stabilit, iar în privinţa reclamantei este aplicabil termenul de 5 ani de la data depunerii declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă.
A mai reţinut instanţa că în mod legal inspecţia fiscală s-a efectuat în cadrul termenului de prescripţie pentru perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008, conform O.G. nr. 70/1997, iar pentru obligaţiile fiscale începând cu luna ianuarie 2004, sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc. fisc.
Referitor la susţinerile reclamantei privind încălcarea obligaţiei organului fiscal de a îndruma societatea pentru corectarea facturilor, din cuprinsul deciziei nr. 196/2009, instanţa a reţinut că i s-a adus la cunoştinţă societăţii posibilitatea de a solicita corectarea documentelor conform pct. 811 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, şi art. 159 C. fisc., însă nu au fost prezentate, pe perioada desfăşurării controlului, documentele corectate.
Cu privire la facturile din anul 2008 pentru care nu s-a admis deducerea de TVA în anul 2008, a reţinut instanţa că aceste facturi nu conţin datele de identificare a beneficiarului, respectiv codul de înregistrare fiscală, număr de înmatriculare la registrul comerţului etc. şi nu cuprind nici informaţiile prevăzute de Codul fiscal, obligatorii pentru posibilitatea deducerii TVA.
Pe cale de consecinţă, Curtea de apel a respins susţinerile reclamantei privind dreptul de deducere al TVA pe baza unei facturi de achiziţii incomplete, reţinând că aceste documente nu au fost corectate pe perioada desfăşurării inspecţiei fiscale, conform dispoziţiilor art. 159 C. fisc. şi pct. 811 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, aşa cum corect au reţinut şi organele fiscale.
Împotriva sentinţei civile nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC U. SA – Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – „hotărârea cuprinde motive contradictorii”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, precum şi pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., conform căruia cauza poate fi examinată sub toate aspectele.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivelor de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:
1) deşi a reţinut că dispoziţia aplicabilă creanţelor născute anterior datei de 1 aprilie 2004, cu privire la calculul termenului de prescripţie, este cuprinsă în art. 21 din O.G. nr. 70/1997, conform acestei dispoziţii termenul de prescripţie fiind împlinit înainte de începerea inspecţiei fiscale, cu toate acestea, în cuprinsul aceleiaşi sentinţe instanţa de fond a reţinut că inspecţia fiscală s-a efectuat în cadrul termenului de prescripţie pentru perioada 1 octombrie 2003 – 30 septembrie 2008, fiind aplicabil art. 91 coroborat cu art. 23 C. proc. fisc., considerentele sentinţei fiind astfel contradictorii;
2) în considerentele sentinţei, prima instanţă reproduce practic susţinerile organelor de inspecţie fiscală, expuse în Raportul de inspecţie fiscală sau decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, nefiind analizate argumentele expuse de societate în sprijinul acţiunii formulate, practic instanţa de fond nearătând care au fost motivele de fapt şi de drept care au stat la baza respingerii ca neîntemeiată a acţiunii având ca obiect rambursarea de TVA în sumă de 226.395 lei;
3) în mod nelegal instanţa de fond a refuzat să analizeze legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal prin decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 prin care s-a desfiinţat în parte decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, urmând ca pentru suma de 131.777 lei să se procedeze la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii;
4) în mod eronat şi nelegal instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., potrivit cărora „inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale”, inspecţia fiscală putând fi extinsă doar în una din situaţiile enumerate la literele a), b) sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a, dar organul fiscal nu a dispus extinderea perioadei controlate.
Consideră recurenta-reclamantă că în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actul administrativ fiscal atacat fiind lovit de nulitate.
5) autorităţile fiscale, precum şi instanţa fondului, au respins în mod nelegal dreptul societăţii de a deduce TVA în sumă de 202.448 lei, invocând motive de ordin formal şi anume faptul că facturile privind achiziţia unor bunuri sunt incomplete, lipsind codul de înregistrare fiscală al societăţii precum şi alte informaţii, fiind astfel ignorate principiile Curţii Europene de Justiţie în materia restituirii de TVA.
În conformitate cu prevederile art. 18 paragraful 1 din Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la sistemul comun de TVA şi art. 22 paragraful 3 din aceeaşi directivă, susţine recurenta-reclamantă, în vederea deducerii de TVA, persoana înregistrată ca plătitor de TVA trebuie să deţină în mod obligatoriu o factură fiscală care să cuprinsă preţul şi cota de impozitare aplicabilă, celelalte menţiuni ale facturii fiscale fiind lăsate la aprecierea statelor membre, acestea trebuind a fi limitate la strictul necesar pentru atingerea scopului urmărit – exercitarea controlului sistemului TVA percepea şi colectarea corectă a taxei şi prevenirea cazurilor de fraudă.
Mai mult decât atât, susţine recurenta-reclamantă, lipsa parţială a datelor de identificare a beneficiarului nu a împiedicat organele de inspecţie fiscală să determine în concret derularea operaţiunilor efectuate de societate cu furnizorii său, organele fiscale de control constatând că tranzacţiile pentru care au fost întocmite facturi fiscale au avut loc în realitate, atât beneficiarul cât şi prestatorul fiind reali şi nu fictivi, substanţa având astfel prevalenţă asupra formei facturii fiscale;
6) cât priveşte TVA deductibilă în sumă de 62.874 lei neadmisă la deducere de către organul fiscal şi implicit de instanţa de fond, pe motiv că serviciile achiziţionate de societate au fost facturate în baza art. 4.8 din Contractul de servicii încheiat între cele două societăţi, articol inexistent, recurenta-reclamantă susţine că în mod eronat s-a procedat la respingerea de la deducere a acestei sume, întrucât temeiul în baza căruia s-a emis factura de prestări servicii îl constituie întreg contractul de servicii de consultanţă încheiat la 28 decembrie 2007, care prevede la art. 4.7. obligativitatea acceptului raportului de lucrări de către societate, acesta reprezentând momentul în care au luat naştere factorul generator şi exigibilitatea TVA, potrivit art. 1361 şi art. 1342 C. proc. fisc.;
7) în mod nelegal a fost respins la deducerea TVA aferentă serviciilor în sumă de 38.927 lei şi anume servicii de consultanţă/ asistenţă legate de obţinerea unui împrumut bancar, de listarea societăţii, şedinţa A.G.A. din 6 martie 2008, demolarea unor corpuri de clădire proprietatea societăţii şi modificarea unui număr cadastral, cât şi TVA aferent serviciilor B în sumă de 23.947 lei, reprezentând servicii de asistenţă financiară, contabilă şi juridică referitor la raportul de due diligence efectuat de către cumpărătorul societăţii, care a fost asistat de o societate de avocatură.
Lucrările incriminate, susţine recurenta-reclamantă, nu reprezintă servicii de consultanţă prestate către cumpărător, care într-adevăr trebuie suportate de către V.G. pentru consultanţii săi, ci reprezintă activităţi de punere la dispoziţia acestora a datelor, documentelor şi informaţiilor pe care orice societate le pune la dispoziţia cumpărătorului atunci când este achiziţionată.
Pe de altă parte, susţine recurenta-reclamantă, art. 145 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. stabileşte doar două condiţii de deductibilitate a TVA şi anume „achiziţia să fie destinată în folosul unei operaţiuni taxabile” şi să aibă la bază facturi care să cuprinsă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5), condiţii îndeplinite de societate.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Intimata-pârâtă Administraţia Finanţelor Publice sector 1 Bucureşti a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, în raport de întreg materialul probator administrat în cauză, precum şi legislaţia incidentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
În fapt, contestaţia formulată de recurenta-reclamantă în contencios administrativ şi fiscal vizează exonerarea sa de la plata sumei de 226.395 lei, reprezentând TVA considerat nedeductibil şi respins la rambursare şi a accesoriilor aferente în sumă de 214.156 lei.
Prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 prin care s-a soluţionat pe cale administrativă contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 166 din 30 martie 2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 30 martie 2009, Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bucureşti a desfiinţat în parte Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală cu privire la TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei şi accesorii aferente în sumă de 254.387 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Sector 1 să procedeze la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii, ţinând cont de prevederile legale şi totodată, a respins în parte contestaţia formulată, ca neîntemeiată, împotriva aceleiaşi decizii de impunere pentru obligaţii suplimentare de plată în sumă de 226.395 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar în urma inspecţiei fiscale.
Prin sentinţa civilă nr. 2854 din 14 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca fiind lipsită de interes acţiunea reclamantei SC U. SA referitoare la capătul de cerere privind obligaţia suplimentară de plată stabilită de inspecţia fiscală prin Decizia nr. 166 din 30 martie 2009, respectiv TVA suplimentar în sumă de 131.777 lei şi accesorii aferente în sumă de 254.387 lei, tocmai în ideea că pentru această sumă în contestaţia administrativă s-a dispus a se proceda de către organele inspecţiei fiscale la reanalizarea situaţiei fiscale a acestei sume.
Deşi nu a criticat soluţia instanţei de fond sub acest aspect, recurenta-reclamantă într-unul din motivele de recurs (3) precizează că în mod nelegal instanţa de fond a refuzat să analizeze legalitatea măsurii dispuse de organul fiscal în ceea ce priveşte reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii pentru suma de 131.777 lei şi accesoriile aferente.
Este neîntemeiat acest motiv de recurs şi totodată lipsit de interes, deoarece chiar recurenta-reclamantă precizează că în urma reverificării a fost admisă la rambursare suma de 115.431 lei în sarcina societăţii, fiind respinsă suma de 16.346 lei, din totalul de 131.777 lei, din care 4.668 lei TVA aferent lunii decembrie 2003, aferent setului 1 de facturi şi 11.678 lei TVA aferent serviciilor A din setul 3 de facturi, suma totală aferentă sectorului 3 pentru care s-a dispus reverificarea fiind de 38.927 lei.
Oricum, concluziile reverificării dispuse şi efectuate de inspecţia fiscală s-au concretizat într-o altă Decizie de impunere nr. 449 din 21 octombrie 2010, ce a făcut obiectul unei alte contestaţii, aceasta fiind rezolvată aproape integral în favoarea recurentei-reclamante.
Din moment ce suma de 131.777 lei şi accesoriile aferente au făcut obiectul unei alte contestaţii administrative, critica formulată de recurenta-reclamantă pe această sumă, în speţa de faţă, nu se mai justifică.
Într-un prim motiv de recurs recurenta-reclamantă susţine că în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie pentru creanţele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004, considerentele sentinţei sunt contradictorii pentru că se motivează termenul de prescripţie iniţial, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 70/1997 şi apoi se extinde aplicarea acestui text de lege şi pentru creanţele fiscale născute ulterior datei de 1 ianuarie 2004, perioadă pentru care termenul de prescripţie este de 3 ani şi se calculează conform art. 98 alin. (3) teza 1 C proc fisc.
Susţinerile recurentei-reclamante cu privire la împlinirea termenului de prescripţie înainte de începerea inspecţiei fiscale pentru creanţele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au nicio relevanţă pentru că în cadrul contestaţiei soluţionată prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 cu privire la TVA în sumă de 18.349 lei, aferentă perioadei octombrie 2003 – decembrie 2004, decizia de impunere din 30 martie 2009 a fost desfiinţată, organele de inspecţie fiscală reanalizând cauza pe aceeaşi perioadă, această sumă fiind deci supusă reverificării, ea făcând parte din suma totală de 131.777 lei pentru care s-a dispus reverificarea şi care a fost analizată mai sus.
Cât priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la calculul termenului de prescripţie pentru creanţele fiscale născute după 1 ianuarie 2004, în opinia acesteia fiind aplicabil textul prevăzut de art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., conform cărora „inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiei fiscale”, această perioadă putând fi extinsă doar în situaţiile enumerate la lit. a), b) sau c) din textul art. 98 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., instanţa de control judiciar constată că este neîntemeiată.
Creanţele fiscale născute după 1 ianuarie 2004 sunt reprezentate de suma de 202.448 lei – TVA, neacceptat la deducere, aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008 dat fiind că facturile de achiziţii sunt incomplete, ele neconţinând codul de înregistrare fiscală iar datele cumpărătorului sunt incomplete.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă cu privire la creanţele fiscale născute după data de 1 ianuarie 2004 devin aplicabile prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., conform cărora: alin. (1) – „dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel” şi alin. (2) – „termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.
Cum creanţa fiscală în discuţie – suma de 202.448 lei reprezintă TVA neacceptat la deducere aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008, este evident că şi pentru anii fiscali 2005 şi 2004 organul de inspecţie fiscală avea dreptul de a efectua controlul pentru că nu a intervenit prescripţia extinctivă.
Textul de lege invocat de recurenta-reclamantă, art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc., nu este aplicabil în cauză, acesta referindu-se la „anumite categorii de contribuabili pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale” şi priveşte creanţele născute din neplata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
Dar, chiar şi acest text de lege în alin. (1) prevede că „Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale”, termen de prescripţie reglementat de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc.
Următoarele critici aduse sentinţei de către recurenta-reclamantă se referă la fondul cauzei, una dintre acestea constând în faptul că în mod nelegal instanţa de fond nu a recunoscut dreptul său de a deduce TVA în sumă de 202.448 lei.
Astfel cum s-a arătat mai sus, suma de 202.448 lei reprezintă TVA neadmis la deducere, organul de inspecţie fiscală şi cel de soluţionare a contestaţiei reţinând că facturile prezentate de societate nu conţin toate informaţiile prevăzute de legea fiscală.
Potrivit art. 145 alin. (8) C. fisc. „pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcţie de felul operaţiunii, cu unul din următoarele documente:
a) pentru TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să-i fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factura fiscală care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (8) şi este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA”.
Art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede la rândul său că „Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informaţii:
- seria şi numărul facturii;
- data emiterii facturii;
- numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite factura;
d) numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală, după caz, al beneficiarului de bunuri sau servicii;
e) denumirea şi cantitatea bunurilor livrate şi denumirea serviciilor prestate;
f) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv TVA;
g) cota de TVA sau menţiunea <scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil sau neinclus în baza de impozitare, după caz>;
h) valoarea TVA pentru operaţiunile taxabile”.
După cum se poate observa, legiuitorul a prevăzut informaţiile ce trebuie cuprinse în mod obligatoriu în conţinutul facturilor întocmite, documente cu care cel interesat trebuie să justifice dreptul de deducere al TVA.
Or, în speţă, facturile prezentate de recurenta-reclamantă nu conţineau toate informaţiile necesare şi obligatorii a fi incluse potrivit textului de lege, precum codul de înregistrare fiscală al cumpărătorului, or datele despre cumpărător sunt incomplete sau conţin alt C. fisc. decât cel al cumpărătorului.
Recurenta-reclamantă nu contestă faptul că facturile nu ar conţine toate informaţiile necesare, ci precizează că informaţiile ce trebuie incluse în facturi nu trebuie să aibă un rol determinant în acordarea dreptului de deducere, că o factură fiscală ar trebui să cuprindă doar preţul şi cota de impozitare aplicabilă, în mod obligatoriu, celelalte menţiuni fiind limitate la strictul necesar pentru ca organul fiscal să-şi poată atinge scopul urmărit, acela de a percepe şi colecta corect TVA şi a preveni cazurile de fraudă.
Invocă recurenta-reclamantă şi Directiva 77/388/CEE privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la sistemul comun de TVA (denumită în continuare Directiva a VI-a), susţinând că, comunităţile europene au lăsat o marjă largă de apreciere statelor membre în ce priveşte celelalte menţiuni ale facturii fiscale, în art. 28 paragraful 8 stabilind că „statele membre pot impune alte obligaţii pe care le consideră necesare pentru perceperea şi colectarea corectă a TVA şi pentru a preveni frauda”.
Or, în speţă, este vorba despre faptul că recurenta-reclamantă nu a menţionat în documentele justificative informaţiile necesare şi obligatorii prevăzute de textul de lege, pentru a putea benefica de dreptul de deducere al TVA.
Legislaţia şi jurisprudenţa comunitară se referă la „alte obligaţii” în plus faţă de cele obligatorii „necesare pentru perceperea şi colectarea corectă a TVA şi pentru a preveni frauda”.
Dar, recurenta-reclamantă, astfel cum corect reţine şi instanţa de fond, nu s-a conformat nici dispoziţiilor art. 159 C. fisc., în sensul de a proceda la corectarea documentelor respective pe perioada desfăşurării controlului, situaţie în care organul de control fiscal putea permite deducerea taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile art. 811 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 1579/2007.
În raport de legislaţia clară care prevede obligativitatea cuprinderii informaţiilor necesare de către factura fiscală, document justificativ pentru deducerea TVA, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-reclamante cum că lipsa unor informaţii din factură nu afectează deductibilitatea, de vreme ce acel document atestă realizarea unei tranzacţii între doi comercianţi şi deci substanţa trebuie să prevaleze asupra formei.
Prin ele însele, informaţiile ce trebuie menţionate în mod obligatoriu în factura fiscală, impuse prin legislaţia naţională, nu constituie un impediment pentru asigurarea exercitării dreptului de deducere a TVA, ele nefiind în număr mare şi nici nu prezintă un grad de tehnicitate prea ridicat.
Prevalenţa substanţei asupra formei invocată de societatea recurentă nu poate fi aplicată nici ea, pentru că altfel ar deveni ineficiente alte principii recunoscute de legislaţia fiscală, cum sunt principiile luptei împotriva fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri.
În consecinţă, faţă de cele expuse, prima instanţă în mod corect a statuat asupra faptului că justificat organul de inspecţie fiscală nu a acceptat la deducere TVA în sumă de 202.448 lei aferent perioadei ianuarie 2004 – septembrie 2008.
Nu trebuie ignorată nici Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care admiţând recursul în interesul legii, a decis cu valoare de principiu, că „taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situaţia în care documentele justificative nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicita deducere de TVA”, decizie care prezintă relevanţă în cauză contrar susţinerilor recurentei-reclamante.
Următoarea critică a recurentei-reclamante se referă la TVA deductibilă a sumei de 62.874 lei, neadmisă la deducere de către organul fiscal şi implicit instanţa de judecată, pe motiv că serviciile achiziţionate de societate au fost facturate în baza art. 4.8 din contract, text inexistent, dat fiind că, susţine recurenta, la baza emiterii facturii de prestări servicii a stat întreg contractul de servicii de consultanţă încheiat la 28 decembrie 2007, care la art. 4.7. prevede obligativitatea acceptării raportului de lucrări de către Societate.
În primul rând, referitor la această sumă, recurenta-reclamantă nu a observat că în soluţionarea contestaţiei, prin Decizia nr. 196 din 26 iunie 2009 Serviciul soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.F.P. Municipiul Bucureşti a desfiinţat în parte decizia de impunere din 30 martie 2009 cu privire la TVA în sumă de 38.927 lei aferente serviciilor de consultanţă legate de obţinerea împrumutului, demolarea unor corpuri de clădire, modificare număr cadastral, şedinţa A.G.A., delistarea societăţii, urmând a se proceda la o nouă verificare, fiind necesare investigaţii suplimentare la faţa locului.
Această sumă face parte din totalul de 131.777 lei pentru care s-a desfiinţat în parte decizia de impunere fiscală ce a fost analizată anterior, astfel încât criticile formulate de recurentă pe acest aspect nu se justifică.
S-a respins ca neîntemeiată contestaţia pentru suma de 23.947 lei aferentă serviciilor de consultanţă prestate pentru V.G., soluţie menţinută de instanţa de fond, recurenta-reclamantă susţinând că soluţia instanţei de fond este greşită, în mod eronat suma respectivă nefiind acceptată la deducere.
Recurenta-reclamantă susţine că serviciile prestate pentru care pretinde la deducere suma de 23.947 lei TVA, nu reprezintă servicii de consultanţă prestate către cumpărător, care într-adevăr trebuie suportate de V.G. pentru consultanţii săi, ci reprezintă activităţi de punere la dispoziţia acestora din urmă a datelor, documentelor şi informaţiilor pe care orice societate le pune la dispoziţia cumpărătorului atunci când este achiziţionată.
Critica este neîntemeiată, punctul de vedere al organelor fiscale, însuşit de instanţă, în sensul că pentru aceste servicii nu este deductibil TVA-ul, fiind unul corect, de vreme ce chiar administratorul societăţii a precizat, la solicitarea organelor de inspecţie fiscală că serviciile de consultanţă referitoare la due diligence, efectuate de S. pentru V.G. (viitorul investitor al B.J.J. Cipru) nu au nicio legătură cu activitatea SC U. SA, că nu au fost efectuate în folosul propriilor operaţiuni taxabile, ele fiind efectuate pentru o altă persoană decât contestatoarea, respectiv V.G., investitor al unei alte societăţi – B.J.J. din Cipru.
Pe cale de consecinţă, sentinţa instanţei de fond care a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei pentru capătul de cerere referitor la suma de 226.395 lei TVA suplimentar, apreciind că în mod justificat organele fiscale nu l-au considerat deductibil, este legală şi temeinică, aceasta, contrar susţinerilor recurentei-reclamante într-unul din motivele de recurs, conţinând motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei adoptate, motive ce au fost completate prin prezenta decizie.
Reţinând ca fiind corect punctul de vedere al organului fiscal, implicit instanţa de fond a înlăturat argumentele expuse de societate în sprijinul acţiunii formulate, chiar dacă acestea nu au fost analizate punct cu punct.
Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal se priveşte astfel ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC U. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2854 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 234/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 235/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
