ICCJ. Decizia nr. 2385/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2385/2011
Dosar nr.4502/2/209
Şedinţa publică din 28 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Română de Televiziune a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) anularea Deciziei nr. 517 din 30 aprilie 2009 emisă de acesta, iar în subsidiar înlocuirea de către instanţă a sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice, conform art. 91 din Legea nr. 504/2002, iar ca urmare a anulării deciziei, restituirea amenzii de 5.000 RON cu care a fost sancţionată reclamanta.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia contestată a fost sancţionată de pârât cu amendă de 5.000 RON pentru pretinsa nerespectare a art. 27 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 187/2006 - Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, text potrivit căruia „radiodifuzorii vor evita prezentarea repetată a scenelor de violenţă".
S-a mai arătat că C.N.A. a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile menţionate prin aceea că a difuzat pe postul TVR 1, în cadrul emisiunii de ştiri din data de 26 aprilie 2009, ora 20.00, de 3 ori imagini şocante şi violente cu agresarea la Mall Plaza a lui E.P., presupus cap al unui clan interlop, iar în data de 27 aprilie 2009, în cadrul emisiunii de ştiri de la ora 14.00, de 3 ori şi în cea de la ora 20.00, de 5 ori, difuzări care ar fi accentuat, în mod nejustificat, impactul emoţional negativ asupra publicului, în special asupra copiilor.
Criticile pe care reclamanta le aduce deciziei C.N.A. vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 91 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, precum şi individualizarea sancţiunii amenzii, apreciind că aceasta nu a fost corect făcută.
Prin Sentinţa nr. 1239 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Societatea Română de Televiziune.
Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că:
În ceea ce priveşte critica reclamantului referitoare la nelegala sancţionare a sa direct cu amendă, fără o prealabilă somaţie publică de intrare în legalitate, s-a apreciat că această susţinere este neîntemeiată, nefiind obligatorie somarea prealabilă, pentru că reclamanta a fost somată public anterior.
Cu privire la fondul contravenţiei reţinută în sarcina reclamantei, apărarea acesteia că secvenţa agresiunii era de doar aproximativ 20 de secunde a fost apreciată fără absolut nicio relevanţă din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale contravenţiei, putând constitui cel mult un criteriu în stabilirea unui cuantum mai redus al amenzii în cadrul limitelor legale.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Societatea Română de Televiziune.
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că în raport cu alte decizii de sancţionare a altor posturi de televiziune (R. TV, A. 3 şi A. 1) sancţiunea aplicată recurentei este disproporţionată în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţă, astfel că se impune o individualizare corectă în sensul reducerii acesteia pe baza criteriilor prevăzute în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, sau înlocuirea amenzii aplicate cu sancţiunea somaţiei publice prevăzută de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.
În opinia recurentei, Recomandarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care instanţa de fond a făcut trimitere, a fost întocmai respectată, în realitate ştirea în sine nefiind difuzată decât o singură dată în cadrul aceleiaşi emisiuni, iar imaginile aferente care trebuiau obligatoriu să însoţească ştirea au fost limitate la 20 de secunde, timp în care violenţa prezentată era la limita suportabilă.
Prin întâmpinare, C.N.A. a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, reiterând apărările de fapt şi de drept prezentate şi în faţa instanţei de fond.
Examinând cauza prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, a probatoriului administrat, a normelor legale incidente, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
Se observă, în primul rând, că niciunul din aspectele enunţate de recurentă şi prezentate în rezumat în considerentele de faţă nu se circumscrie vreunuia din motivele de nelegalitate invocate, anume art. 304 C. proc. civ. pct. 7 („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii"), pct. 8 („când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia") şi pct. 9 („când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii"), mai exact că niciunul din aceste aspecte nu se concretizează în critici argumentate ale soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rezumându-se la citarea parţială a unor pasaje din sentinţă fără a se explica motivele pentru care ar trebui înlăturate concluziile primei instanţe.
În al doilea rând, instanţa de control judiciar constată că soluţia la care a ajuns judecătorul fondului este una pe deplin argumentată, instanţa raportându-se la situaţia de fapt expusă pe larg în considerentele sentinţei, dar şi la dispoziţiile Legii nr. 504/2002 a audiovizualului, la cele ale Deciziei nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual şi nu în ultimul rând la norma europeană cu valoare de recomandare - Recomandarea nr. (97) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la reprezentarea violenţei în mijloacele electronice de comunicare în masă, Secţiunea Memorandumul explicativ.
Abordarea instanţei de fond este corectă şi legală, consecinţa firească fiind aceea a constatării că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ pentru anularea deciziei de sancţionare a Societăţii Române de Televiziune cu amendă în sumă de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 27 alin. (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
În condiţiile în care, anterior emiterii deciziei contestate, C.N.A. a emis reclamantei somaţii de intrare în legalitate ca urmare a încălcării dispoziţiilor aceluiaşi art. 27 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 187/2006, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie a statuat că interpretarea corectă a art. 91 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 este aceea că somaţia publică nu trebuie să privească aceeaşi emisiune, s-a reţinut că Decizia nr. 517 din 30 aprilie 2009 a fost emisă cu respectarea art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului.
La emiterea deciziei de sancţionare în discuţie au fost respectate dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 privitoare la individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii unei contravenţii prevăzute de lege şi criteriile de individualizare detaliate în art. 162 alin. (3) din Decizia C.N.A. nr. 187/2006, aşa încât în condiţiile în care în concret s-a aplicat o sancţiune apropiată de minimul prevăzut de lege, iar înlocuirea amenzii cu somaţia publică nu are suport legal, Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei recurate.
Fără a nega dreptul la liberă exprimare al mass-media şi dreptul publicului de a fi informat cu privire la realitatea cotidiană pentru ca acesta să-şi formeze propria opinie, C.N.A. şi instanţa de judecată sesizate cu verificarea legalităţii deciziei emise de aceasta au subliniat că nu simplul fapt al difuzării de imagini violente aferente unei ştiri dintr-o emisiune informativă au determinat aplicarea sancţiunii cu amendă, cu difuzarea în mod repetat a secvenţelor de violenţă care trece peste limitele unui interes public real, încalcă obligaţiile şi responsabilităţile pe care le comportă exerciţiul libertăţii de exprimare.
Pentru cele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinţei nr. 1239 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2383/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2386/2011. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
