ICCJ. Decizia nr. 2759/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2759/2011
Dosar nr. 360/45/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 227/CA din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială a instanţei.
Instanţa a admis excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei SC R. SA Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin cererea introductivă, reclamanta SC R. SA Bârlad a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pentru a fi obligaţi la plata despăgubirilor constând în valoarea de înlocuire a suprafeţei de 11 ha teren situat în Bârlad, judeţul Vaslui, pentru prejudiciul ce i-a fost creat de anularea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993, prin Decizia I.C.C.J. 2827 din 31 mai 2007, secţia de contencios administrativ, valoarea fiind estimată la suma de 5.500.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta A.V.A.S. prin întâmpinare a invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel, de netimbrare a acţiunii şi respectiv de inadmisibilitate a cererii reclamantei.
Curtea, raportat prevederilor art. 158 C. proc. civ., a procedat la verificarea prioritară a competenţei sale materiale, raportat la obiectul acţiunii, reţinând că în prezentul litigiu reclamanta, ca titulară a unui drept de proprietate asupra unui imobil - teren, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor M03 nr. 0596/1993 şi care a fost anulat parţial în controlul de legalitate demarat de un terţ de instanţa de contencios administrativ, a iniţiat acţiunea de faţă cu scopul de a primi despăgubiri pentru evicţiunea produsă de anularea parţială a titlului său de proprietate, în condiţiile dreptului comun - art. 1337 şi art. 1348 C. civ.
Instanţa de fond a reţinut că în dosarul nr. 503/405/2006, Înalta Curte a dispus, odată cu anularea parţială certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu, în contradictoriu cu emitentul Ministerul Industriilor, şi în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., pentru ca „hotărârea să-i fie opozabilă".
A reţinut instanţa că în speţă îşi găsesc incidenţa dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care prevăd la alin. (1) „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea în dispozitiv curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", termen ce este de 1 an, conform art. 11 alin. (2) din lege.
Instanţa a constatat, sub aspectul competenţei materiale de soluţionare a cauzei, că acţiunea este supusă normelor din legea contenciosului sub aspectul procedurii de judecată şi a taxelor de timbru, motiv pentru care excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ a fost respinsă.
S-a reţinut că în dosarul 503/405/2006 al Î.C.C.J., SC R. SA Bârlad a deţinut calitatea de „reclamantă" în cererea sa de chemare în garanţie a A.V.A.S., cerere ce i-a fost admisă prin Decizia nr. 2827/2007, fiindu-i recunoscută aşadar vocaţia la formularea unei acţiuni separate în despăgubiri la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere anularea parţială a actului administrativ emis în favoarea sa de pârâta MEC, admisă de instanţa de contencios administrativ.
Instanţa sesizată cu acţiunea introductivă a reţinut că reclamanta SC R. SA a formulat procedura prealabilă în mai 2010, iar acţiunea de faţă a fost înregistrată la 28 mai 2010, cu raportare la termenul general de prescripţie de 3 ani, ce nu se regăseşte însă în prevederile speciale din materia contenciosului administrativ, de care reclamanta înţelege să beneficieze conform petitului din cererea introductivă.
Instanţa a reţinut că reclamanta tinde la combinarea a două căi procedurale - cea de drept comercial, ca drept material în cererea de evicţiune, cu cea de drept administrativ, decurgând din litigiul de contencios administrativ ce a declanşat evicţiunea de faţă -, însă instanţa a concluzionat că, raportat la principiul ,,Electa una via non datur recursus ad alteram", reclamanta are obligaţia să aleagă doar una dintre căile procesuale posibile în atingerea scopului propus prin acţiunea sa.
Aşa fiind, instanţa de fond a constatat că a fost legal investită cu soluţionarea prezentei cauze şi făcând aplicarea dispoziţiilor legii speciale sub aspect procedural invocate însăşi de reclamantă, respectiv a Legii 554/2004, a constatat că acţiunea de faţă este prescrisă, fiind formulată cu depăşirea termenului special de 1 an, calculat de la data la care reclamanta a cunoscut că este îndreptăţită la despăgubiri, respectiv de la data pronunţării deciziei Î.C.C.J. nr. 2827/2007.
Instanţa de fond a reţinut că, în raport de prevederile speciale din materia contenciosului administrativ, cererea de despăgubiri formulată de reclamantă a fost corect timbrată cu suma de 40 lei taxă judiciară.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluţia instanţei de fond.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei instanţei de fond, indicând ca temei juridic al cererii de recurs dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ şi art. 304 din C. proc. civ.
Recurenta a precizat că obiectul litigiului dedus judecăţii priveşte plata despăgubirilor constând în valoarea bănească de înlocuire a suprafeţei de 11 ha teren, reprezentând prejudiciul creat societăţii recurente prin anularea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993 prin Decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Recurenta a precizat că acţiunea introductivă priveşte atragerea răspunderii asociatului aportant pentru evicţiune, în temeiul art. 1503 alin. (2) C. civ., iar raportul juridic izvorăşte separat din acea convenţie de aport sau ajust prin care asociatul transmite în patrimoniului societăţii un teren, arătând că prin anularea actului de proprietate acţionarul aportant al bunului imobil evins trebuie să răspundă pentru evicţiune faţă de SC R. SA Bârlad.
Recurenta a arătat că A.V.A.S. este o autoritate publică de nivel central, aşa cum prevăd dispoziţiile actului normativ de înfiinţare, respectiv OUG nr. 51/1998, iar atragerea răspunderii pentru evicţiune a unei autorităţi publice centrale nu se poate realiza decât în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Recurenta a criticat motivarea excepţiilor soluţionate de instanţa de fond, arătând că în mod greşit s-a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât acest articol nu califică un litigiu ca fiind în materia contenciosului administrativ, ci este un articol pur teoretic, care ar fi aplicabil dacă s-ar stabili în prealabil că litigiul este de competenţa contenciosului administrativ. S-a susţinut că norma de drept invocată nu este aplicabilă situaţiei de fapt şi de drept dedusă judecăţii.
De asemenea, recurenta a criticat şi reţinerea principiului electa una via non datur recursus ad alteram, arătând că acest principiu a fost interpretat greşit de instanţă, întrucât acest principiu presupune faptul că în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se recunoaşte posibilitatea de a opta pentru sesizarea uneia dintre cele două instanţe deopotrivă competente să soluţioneze cererea reclamantului, nu şi dreptul de a se adresa amândurora. S-a precizat că principiul invocat de instanţă este aplicabil la acţiunea civilă în despăgubiri a persoanei vătămate prin infracţiune.
S-a arătat că cererea introductivă nu este susceptibilă de soluţionare pe căi procedurale alternative, nefiind vorba de drept public şi drept privat, ci suntem în sfera dreptului privat, în care dreptul civil este dreptul comun.
Recurenta a criticat şi soluţionarea excepţiei de prescripţie invocată în cauză, arătând că în acest caz termenul de prescripţie pentru dreptul material privind repararea prejudiciului, ca urmare a atragerii răspunderii pentru evicţiune este de 3 ani de zile şi curge de la data producerii evicţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Ia Tribunalul Vaslui, ca instanţă de fond, pentru considerentele ce urmează.
In conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cauzei priveşte plata despăgubirilor estimate provizoriu la suma de 5.500.000 lei, constând în valoarea bănească de înlocuire a suprafeţei de 11 ha teren, reprezentând prejudiciul creat societăţii recurente, prin anularea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0596 din 2 noiembrie 1993, prin Decizia nr. 2827/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Or, din această perspectivă scopul urmărit de reclamant, prin promovarea acţiunii introductive, este acela de a atrage răspunderea pentru evicţiune a pârâţilor, ca urmare a convenţiei de aport sau ajust prin care asociatul a transmis în patrimoniului societăţii un teren, iar, prin anularea actului de proprietate acţionarul aportant al bunului imobil evins trebuie să răspundă pentru evicţiune faţă de SC R. SA Bârlad.
Având în vedere aceste considerente şi văzând scopul general urmărit de reclamantă, Înalta Curte a constatat că în cauză a fost pronunţată o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa de soluţionare a cauzei, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ. şi văzând faptul că reşedinţa judeţului în care îşi are sediul reclamanta este localitatea Vaslui, cauza va fi trimisă la Tribunalul Vaslui spre competentă soluţionare.
Înalta Curte reţine că acţiunea ce priveşte plata despăgubirilor pentru evicţiune are caracterul unei acţiuni personale patrimoniale şi urmează a fi soluţionată în raport de prevederile legale specifice acestor acţiuni, competenţa de soluţionare revenind instanţei în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza Tribunalului Vaslui spre competentă soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de SC R. SA Bârlad împotriva sentinţei nr. 227/CA din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la Tribunalul Vaslui spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2750/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2770/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
