ICCJ. Decizia nr. 279/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 279/2011

Dosar nr. 1324/57/2009

Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 88/F/CA/2010 din 6 aprilie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii G.A.V., G.A., G.M. şi O.T. cu în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi în consecinţă, a obligat pârâtul prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul înregistrat sub nr. 13309/CC la un evaluator sau la o societate de evaluatori desemnaţi pentru efectuarea procedurii de specialitate, a respins în rest acţiunea reclamanţilor, a respins cererea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de chemare în garanţie a Municipiului Sibiu prin primar, a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 212 din 6 februarie 2006 emisă de Primarul Mun. Sibiu s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren , în suprafaţă de 524 mp situat administrativ în Sibiu, jud. Sibiu, înscris în C.F. nr. 2192 Şelimbăr, nr. top 1130/2/2/13 formulată de persoanele îndreptăţite G.A.V., G.A., G.M. şi O.E., propunându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de titluri de despăgubire pentru acest imobil (f.4-6).

Dispoziţia şi documentaţia aferentă a fost înaintată Comisiei, dosarul fiind înregistrat la data de 5 mai 2006 sub nr. 13309/CC (f. 92).

Reclamantele G.A.V. şi G.M. au formulat cereri de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, comunicându-le că dosarele ce au fost transmise Secretariatului Comisiei vor fi analizate în ordinea înregistrării, dosarul cu nr. 13.309/CC nefiind încă repartizat vreunui consilier, în acest sens.

În urma introducerii prezentei acţiuni, pârâta a procedat, la data de 13 noiembrie 2009, la analizarea dosarului nr. 13309/CC, solicitând chematei în garanţie Primăria Mun. Sibiu depunerea în completare de acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului, să prezinte situaţia despăgubirilor la data preluării şi certificatul de moştenitor, deces după persoana îndreptăţită O.E.

Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) din Titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor privind imobilele pentru care s-au propus despăgubiri, în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură prin Dispoziţia din anul 2006, iar decesul numitei O.E., persoană îndreptăţită la despăgubiri, s-a produs la 7 octombrie 2009, reclamantul O.T.A. a făcut dovada calităţii sale de unic moştenitor prin Certificatul nr. 23/2010 emis de B.N. „B.R.G.” şi Asociaţii (f. 171).

Din cuprinsul dosarului 13.309/CC, depus în copie, rezultă că imobilul transcris sub A + 48 din C.F. nr. 2292 Şelimbăr cu nr. top 1130/2/2/13, loc de casă de 524 mp, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de drept expropriere prin Decretul Consiliului de Stat al R.S. România nr. 640/1966, conform Încheierii de C.F. nr. 939 din 14 aprilie 1967, actele menţionate eronat în cuprinsul Dispoziţiei nr. 212/2006, respectiv Decretul nr. 115/1938 şi Decizia Comitetului Executiv al CPJ Sibiu nr. 20/1972, neavând relevanţă în privinţa titlului de preluare a imobilului (f.107).

Întrucât în acest dosar a fost depusă şi declaraţia reclamantei G.A.V. din 20 octombrie 2005 prin care a învederat că nu a primit despăgubiri pentru terenul sus-menţionat (f. 142), instanţa apreciază că nu există o justificare obiectivă pentru neparcurgerea într-un termen rezonabil a tuturor etapelor procedurii administrative reglementată de Legea nr. 247/2005.

Fiind parcursă etapa analizării dosarului, în temeiul art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, cap. 5 , instanţa va obliga pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul nr. 13.309/CC la un evaluator sau la o societate de evaluatori desemnaţi pentru efectuarea procedurii de specialitate.

Având în vedere că titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală până la concurenţa sumei propuse prin raportul de evaluare, potrivit art. 16 alin. (9) până la întocmirea acestuia, instanţa apreciază capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la emiterea acestui titlu ca fiind prematur, urmând a-l respinge.

Pentru considerentele expuse, instanţa va admite în parte acţiunea reclamanţilor, conform distincţiilor mai sus precizate.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Primăriei Mun. Sibiu formulată de pârât, instanţa o va respinge ca nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. raportat la competenţele diferite ale entităţii investite cu soluţionarea notificării, respectiv ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor , la obiectul prezentei acţiuni şi la culpa Comisiei în depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a dosarului de restituire.

În măsura în care reclamanţii nu au făcut dovada efectuării vreunor cheltuieli de judecată, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa va respinge cererea accesorie.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., se critică hotărârea instanţei de fond pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că în speţă au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei.

Sub aspectul obligării instanţei de fond la transmiterea dosarului la evaluare cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, considerăm că, în mod netemeinic şi nelegal, aceasta ne-a obligat la emiterea deciziei, neţinând cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamanţilor.

S si fel, instanţa de fond interpretează în mod greşit faptul că „se apreciază că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principii termenului rezonabil,,

Or, precizăm onoratei instanţe că nu se poate reţine culpa noastră privind durata de soluţionare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire.

Astfel, instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică, neţinând cont de prevederile deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008.

Această Decizie a fost emisă, având în vedere art. 17 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005 care prevede că:„Ordinea în care vor fi soluţionate dosarele va fi stabilită prin Decizie a Comisiei Centrale,, precum şi practica judiciară în materie de retrocedare a proprietăţilor.

Legiuitorul, neprevăzând un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se mai reţine prin motivele de recurs formulate faptul că prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariţia O.U.G. nr. 81/2007 şi cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziţii însoţite de avizul de legalitate emise de prefecturi.

Se mai reţine faptul că adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, la care s-a făcut referire mai sus, s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalităţii ca unul dintre principiile generale ale dreptului comunitar.

Or, în sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Prin urmare, instanţa ar fi trebuit să tină seama că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.

Or, instanţa de fond, reţine în mod greşit că s-a încălcat dreptul persoanei la soluţionare într-un termen rezonabil, în condiţiile în care dosarul nu este complet.

Ataşăm în copie, practică judecătorească în care instanţele judecătoreşti, în situaţii similare, au respins astfel de acţiuni, având în vedere faptul că nu pot obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în situaţia în care un dosar de despăgubire este incomplet.

Astfel, deşi nu a fost prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor, s-a stipulat în lege că (subscrisa Comisia Centrală va stabili ordinea în care se vor soluţiona dosarele de despăgubire.

În prezent, ordinea de soluţionare este cea stabilită în Decizia nr. 2815/2008.

Prin urmare, soluţionarea dosarelor reclamanţilor înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptăţite, având impact, implicit şi asupra principiului acordării unor despăgubiri juste şi echitabile.

Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:

- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,

- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”

- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”

- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”

- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”

În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.

După cum se constată în înscrisurile existente la dosarul cauzei, în speţa de faţă dosarul de despăgubire pentru dispoziţia emisă a fost transmis şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în anul 2006, sub nr. 13309/CC din 05 mai 2006.

În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.

Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din CEDO, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamanţilor de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii acestora.

Legea nr. 247/2005 este o lege de reparaţie, iar autorităţile executive ale statului au obligaţia de a o pune în executare prin derularea procedurilor administrative într-un termen rezonabil compatibil cu Constituţia României, dreptul intern şi normele internaţionale (art. 6 CEDO).

Cum dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la Comisie sub nr. 13309/CC din 05 mai 2006, se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamanţilor şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.

În concluzie, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispoziţiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Admiţând în parte acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că este nejustificat refuzul desemnării expertului în vederea evaluării imobilului în litigiu, dispoziţiile Deciziei C.C.S.D. nr. 2815 din 16 februarie 2008 fiind irelevante în condiţiile în care a fost iniţiată deja soluţionarea dosarului prin parcurgerea etapei analizei legalităţii cererii de restituire în natură.

Soluţia instanţei de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanţă a reţinut în mod greşit încălcarea termenului rezonabil în soluţionarea cererii reclamantului.

Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.

Este adevărat şi faptul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.

Interpretând aceste dispoziţii, Înalta Curte în jurisprudenţa sa în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depăşirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi urmată şi în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative şi a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta obligaţia să analizeze dosarele numai în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură şi nu să reanalizeze şi să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.

Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei iniţial la 6 aprilie 2009 apoi, după retransmiterea dosarului, la data de 15 iunie 2010.

Trimiterea dosarului la evaluator şi ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţii ce-i incumbau autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.

În speţă, chiar şi în raport de susţinerile recurentei-pârâte cu privire la termenul rezonabil în accepţiunea sa, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.

Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune şi în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.

În acest sens, trebuie menţionată şi Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte sub toate aspectele, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legală şi temeinică soluţia instanţei de fond.

În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 88/F/CA/2010 din 6 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 279/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs