ICCJ. Decizia nr. 280/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 280/2011
Dosar nr. 690/64/2009
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 170/F/2009 din 9 decembrie 2009 Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.L. şi B.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce le-a fost cauzată reclamanţilor de atacul animalelor sălbatice-lupi, în cuantumul de 45.000 lei şi acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 Euro pentru tergiversarea procedurilor de despăgubire de mai bine de 2 ani. Instanţa de fond a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 31.600 lei cu titlu de daune materiale şi a respins restul pretenţiilor reclamanţilor, respectiv 13.400 lei daune materiale şi 10.000 Euro daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin procesele-verbale de constatare încheiate în cauză, reprezentanţi ai APM Covasna au constatat pe teren existenţa unor pagube provocate în gospodăria reclamantului B.I. de către mai multe exemplare de lup.
Ca urmare a solicitării reclamantului de acordare a despăgubirilor, s-a comunicat acestuia că la momentul respectiv nu exista un cadru legal care să stabilească o procedură pentru solicitarea despăgubirilor pentru pagubele provocate de carnivore mari şi că procesele-verbale despre care s-a făcut vorbire au fost întocmite în baza unor sesizări primite de la AJVPS Covasna, prin acestea nerealizându-se o evaluare financiară a pagubei suferite, ci având doar rolul de a constata paguba şi a oferi indicii privind condiţiile în care aceasta a fost produsă.
Ministerul Mediului a răspuns plângerii reclamanţilor, aducând la cunoştinţa acestora că procesul verbal de constatare nu respectă prevederile Normelor privind protecţia culturilor agricole, silvice şi a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot fi cauzate de vânat şi, ca urmare, că nu pot beneficia de despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Faţă de conţinutul înscrisurilor existente la dosar, instanţa de fond a constatat că cele două procese-verbale au fost întocmite în vederea constatării şi identificării situaţiei de fapt şi a pagubelor suferite de reclamanţi, iar modul în care reclamanţii au înţeles să solicite acordarea despăgubirilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 407/2006, incluzând şi cereri adresate instituţiei emitente a proceselor verbale şi către instituţiei ierarhic superioare acesteia, echivalează cu efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că la datele emiterii celor două procese-verbale era în vigoare Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, în varianta cu modificările din 16 iulie 2007, dar, deşi evenimentele invocate de reclamanţi ca generatoare de prejudiciu în patrimoniul acestora se încadrau în dispoziţiile art. 13 alin. (1) din această lege, la data producerii lor nu exista un act normativ care să reglementeze modalitatea de acordare a despăgubirilor, urmând a fi aplicate dispoziţiile de drept comun.
Instanţa a reţinut că dreptul la despăgubiri al reclamanţilor este stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, factorul cauzator al prejudiciului (atacul lupilor) este dovedit de procesele-verbale anterior prezentate şi anexele acestora, prejudiciul cauzat este, de asemenea, dovedit prin aceleaşi înscrisuri, necontestate de pârât, iar legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât prin atacul fie direct sau indirect al lupilor, a fost cauzată moartea oilor.
Ca urmare, instanţa a apreciat că în cauză, sub aspectul întinderii prejudiciului, este dovedit cel determinat de lipsirea reclamanţilor de folosinţa a 79 de oi, în sensul de capete de ovine, astfel încât, sub acest aspect, acţiunea reclamanţilor a fost admisă, iar pârâtul a fost obligat, faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, la plata contravalorii acestora, rezultată ca urmare a aprecierii drept notorie a valorii unui capăt de ovină indicată de reclamanţi (400 lei).
Instanţa a mai constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., restul pretenţiilor solicitate cu titlu de daune materiale nu au fost probate în cauză, precum şi faptul că nu s-a făcut dovada în cauză a unor suferinţe de ordin moral care ar trebui recompensate printr-un echivalent pecuniar, astfel că admiterea în parte a acţiunii sub aspectul daunelor materiale este suficientă pentru acordarea către reclamanţi a unei satisfacţii morale.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata către aceştia a sumei de 31.600 lei cu titlu de daune materiale şi a respins restul pretenţiilor reclamanţilor.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii întrucât în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Normele din 18 iulie 2002 privind protecţia culturilor agricole, silvice şi a animalelor domestice, împotriva pagubelor care pot fi cauzate de vânat, aprobate prin H.G. nr. 748/2002.
Se menţionează că deşi instanţa a apreciat ca fiind incidente speţei de faţă dispoziţiile art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, greşit a reţinut că nu există un act normativ care să reglementeze modalitatea de acordare a despăgubirilor, urmând a fi aplicabile dispoziţiile de drept comun.
De asemenea, se arată că reclamanţii nu erau îndreptăţiţi la plata despăgubirilor întrucât nu au întreprins acţiunile la care erau obligaţi conform art. 3 din normele menţionate.
Ulterior, acelaşi recurent a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de despăgubiri în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, arătând că la momentul formulării acţiunii, respectiv data de 28 septembrie 2009, termenul de prescripţie de 6 luni expirase atât cu privire la despăgubire aferente procesului-verbal I, cât şi cu privire la despăgubirile aferente procesului verbal II.
Intimaţii-reclamanţi au formulat concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentului şi arătând că prejudiciul a existat, nu a fost contestat, impunându-se a fi achitat de recurent.
Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurentul-pârât, în raport de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
După cum se constată, recurentul a transmis reclamanţilor răspunsul la plângerea prealabilă cu adresa nr. 21923 din 26 iunie 2009 (fila 26 şi 35 dosar fond).
Acţiunea reclamanţilor a fost formulată la 28 septembrie 2009.
Prin urmare, faţă de situaţia de fapt expusă şi în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, acţiunea privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate a fost introdusă în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, astfel că excepţia invocată este nefondată.
Argumentele recurentului pentru admiterea excepţiei invocate nu pot fi reţinut cu atât mai mult cu cât acestea se bazează pe culpa sa exclusivă în soluţionarea plângerii prealabilă, fapt care nu poate conduce la sancţionarea reclamanţilor în sensul prescripţiei acţiunii, aceasta fiind o sancţiune excesivă şi nejustificată în raport cu atitudinea autorităţii pârâte, care contravine inclusiv scopului plângerii prealabile prevăzut de legiuitor prin art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte recursul formulat, Înalta Curte, analizându-l în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
După cum se constată, reclamanţii au formulat acţiunea în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Necontestat este faptul că reclamanţilor li s-au produs pagube prin uciderea animalelor domestice de către mai multe exemplare de lup, animal sălbatic protejat de Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, Anexa nr. 2, astfel cum rezultă din procesele verbale nr. 8100/2007 şi nr. 6782/2008.
Potrivit art. 13 alin. (1) din legea menţionată, cu modificările ulterioare, „pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în anexele 1 şi 2, se acordă despăgubiri”.
Conform alin. (4) al aceluiaşi articol, „Despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele de faună de interes cinegetic cuprinse în Anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, din bugetul aprobat cu această destinaţie”.
Prin Hotărârea nr. 1679/2009, privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 407/2006 precum şi obligaţiile ce revin gestionarilor fondurilor cinegetice şi proprietarilor de culturi agricole, silvice şi animalelor domestice pentru prevenirea pagubelor, s-a prevăzut procedura privind acordarea despăgubirilor pentru pagubele produse proprietarilor animalelor domestice de speciile de faună sălbatică de interes cinegetic, prevăzute în anexele 1 şi 2 la lege, printre care se numără şi lupul – anexa nr. 2.
Recurentul în mod eronat susţine că incidente în cauză sunt dispoziţiile H.G. nr. 748/2002, privind aprobarea Normelor de protecţie a culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice împotriva pagubelor ce pot fi cauzate de vânat, întrucât această hotărâre a fost abrogată de H.G. nr. 1679 din 10 decembrie 2008 la 29 decembrie 2008.
Prin urmare, la momentul soluţionării cauzei, la 9 decembrie 2009, H.G. nr. 748/2002 era abrogată, astfel că invocarea prevederilor acestui act normativ abrogat nu mai prezintă relevanţă în cauză, cu atât mai mult cu cât nu a fost stabilit vreun cuantum al despăgubirilor anterior H.G. nr. 1679/2008, act normativ ce a intrat în vigoare după producerea evenimentelor ce au provocat paguba, în cursul derulării procedurii de despăgubire.
De altfel, eronat şi răspunsul la plângerea prealabilă sub nr. 21923 din 26 iunie 2009 face referire tot la H.G. nr. 748/2002, abrogată.
În consecinţă, criticile aduse sentinţei atacate din perspectiva H.G. nr. 748/2002 sunt nefondate.
Soluţia instanţei de fond în sensul obligării Ministerului Mediului la plata către reclamanţi a sumei de 31.600 lei cu titlu de daune materiale, reprezintă în fapt, obligarea implicită a autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ privind plata despăgubirilor către persoanele vătămate, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Chiar dacă instanţa a reţinut ca incidente în cauză doar dispoziţiile Legii nr. 407/2006, având în vedere faptul că raporturile juridice ce au luat naştere între reclamanţi şi autoritatea pârâtă erau în curs de desfăşurare, este evident că nu pot fi ignorate dispoziţiile H.G. nr. 1679/2008, în vigoare la momentul soluţionării în fond a cauzei, însă acest aspect nu schimbă soluţia primei instanţe.
Autoritatea pârâtă nu a adus critici sentinţei atacate în ceea ce priveşte paguba stabilită de prima instanţă la suma de 31.600 lei reprezentând contravaloarea a 79 oi (400 lei fiecare).
Prin urmare, faţă de cele reţinute, cât şi în raport de atitudinea autorităţii pârâte, care nu a emis un act administrativ în ceea ce priveşte despăgubirile conform art. alin. (6) din H.G. nr. 1679/2008, soluţia instanţei de fond este corectă, întrucât astfel cum s-a reţinut anterior, nu a fost contestată valoarea acestora şi nici nu s-a individualizat, în concret care sunt acţiunile neîntreprinse de reclamanţi pentru prevenirea pagubelor, referirile generice la aceste aspecte fiind fără relevanţă.
În consecinţă, având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Mediului şi Pădurilor împotriva sentinţei nr. 170/F/2009 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 281/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
