ICCJ. Decizia nr. 293/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 293/2011
Dosar nr. 912/59/2010
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la această instanţă la data de 19 august 2010 sub nr. 912/59/2010, reclamanta SC R.M. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltarea Rurală şi Pescuit Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării actului administrativ, respectiv a procesului verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit 5 Vest cu privire la stabilirea în sarcina sa a unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere, până la soluţionarea definitivă şi revocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. 798/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara.
În motivarea acţiunii se arată că procesul verbal de constatare încheiat la dat de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit 5 Vest constituie titlu de creanţă şi titlu executoriu potrivit art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 aprobată şi modificată prin Legea nr. 529/2003.
Împotriva procesului verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit 5 Vest şi a deciziei nr. 11203 din 03 iunie 2010 a M..A.D.R. - A.P.D.R.P. cu privire la stabilirea în sarcina sa a unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere, s-a promovat acţiune în anulare, care face obiectul dosarului nr. 798/59/2001 al Curţii de Apel Timişoara, cu primul termen de judecată la data de 27 octombrie 2010.
Precizează că prin procesul verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 şi decizia nr. 11203 din 03 iunie 2010, se constată că s-au încălcat dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Anexa I la contractul de finanţare nr. C 3.10121253700080 din 31 octombrie 2009, respectiv a criteriilor de eligibilitate înscrise în cerere de finanţare şi a fost obligată la restituirea creditului şi plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.
Având în vedere că executarea silită a fost demarată şi se va proceda la continuarea măsurilor de executare silită, precum şi faptul că toate cheltuielilor ocazionate cu executarea silită precizează că le vor suporta aceasta, vor crea cu certitudine un prejudiciu material viitor.
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr. 1598 din 28 ianuarie 2010 întocmit de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit formulată de reclamanta SC R.M. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Astfel, sintetizând dispoziţiile legii, Curtea constată că pentru suspendarea executării actului administrativ în condiţiile art. 15 din Legea 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii: 1) reclamanta să fi cerut instanţei competenţe anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; 2) să fie depusă cauţiunea stabilită de instanţă, de până la 20% din cuantumul sumei contestate; 3) să existe un caz bine justificat şi 4) măsura să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.
Primele două condiţii sunt îndeplinite deoarece reclamanta a sesizat Curtea de Apel Timişoara pentru anularea procesului verbal (dosar nr. 798/59/2010) şi a depus o cauţiune de 10 % din suma contestată, aşa cum s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2010 (cf. filelor 176 şi 178).
Aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Cu privire la cazul bine justificat, instanţa constată că nu s-a făcut nicio dovadă referitoare la datoriile fiscale (nu s-au depus certificate de atestare fiscală), nu s-a făcut dovada înregistrării în contabilitate a utilajelor achiziţionate şi nici dovada notificării autorităţii contractante referitoare la schimbarea sediului şi a responsabilului legal al societăţii.
Or, se pare că aceste lipsuri reprezintă, aşa cum susţine pârâta, încălcări ale contractului amintit.
Aşa fiind, Curtea va respinge susţinerile reclamantei se va constata că nu există un caz bine justificat de suspendare a executării actului de impunere.
Cu privire la paguba iminentă:
Chiar presupunând că reclamanta ar fi dovedit existenţa cazului bine justificat, acţiunea tot ar fi fost neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada pagubei iminente pe care ar suport-o reclamanta în cazul executării dispoziţiilor procesului verbal de constatare. Executarea silită nu creează prin ea însăşi o pagubă ci tinde spre realizarea unei obligaţii, ceea ce nu reprezintă o formă de prejudiciu. Altfel spus, reclamanta nu a făcut nicio dovadă că executarea imediată a obligaţiei de restituire i-ar cauza un prejudiciu previzibil s-au i-ar perturba în mod semnificativ activitatea.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC R.M. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac se arată că:
Prima instanţa a considerat in mod greşit, ca nu este îndeplinita condiţia cazului bine justificat:
Cât priveşte legalitatea măsurii suspendării titlului am arătat ca ea se justifica prin chiar consecinţele începerii executării silite.
In ce priveşte paguba iminenta , prima instanţa arata ca aceasta nu s-a dovedit.
Arătam insa ca, Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala Adm Fin. Publice Sannicolau Mare a emis deja titlul executoriu nr. 1 si adresa nr. 31.889 din 23 septembrie 2010 prin care ni s-au cerut lista obiectelor de inventar proprietatea societăţii , lista mijloacelor fixe si sa punem la dispoziţie bunurile societăţii
Societatea are ca obiect de activitate principal cultivarea terenurilor agricole si în, consecinţa si inventarul mijloacelor fixe consta in maşini si utilaje agricole, precum si teren agricol in proprietate.
Vânzarea acestora ar împiedeca desfăşurarea activităţii societăţii, ar face sa nu mai poată funcţiona, noi neavând maşini si unelte de rezerva. Pe de alta parte vânzarea terenului pe care s-au făcut deja lucrări de toamna ar duce la însemnate pierderi si practic la încetarea activităţii. Mai mult, daca s-ar constata nelegalitatea actului administrativ atacat, întoarcerea executării silite ar fi un proces anevoios sau chiar imposibil in cazul in care bunurile se vând. De asemenea menţionam ca a fost poprit si contul pentru suma pentru care se cere restituire, blocându-ne astfel posibilitatea de a face alte operaţiuni privind activitatea curenta.
In aceste condiţii consideram că paguba iminentă este dovedita si prejudiciul material viitor, este previzibil cu evidenta.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de faţă reclamanta a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 18 ianuarie 2010, întocmit de pârât până la soluţionarea acţiunii în anularea acestui act administrativ şi a Deciziei nr. 11203 din 3 iunie 2010 emisă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
Actele administrative fiscale menţionate au fost emise în temeiul dispoziţiilor următoarelor acte normative:
- O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător;
- O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Prin procesul-verbal de constatare din 18 ianuarie 2010 a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă bugetară de 122.466,51 lei, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi neregularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunităţii şi a fondurilor de cofinanţare aferente.
În ceea ce priveşte acest proces-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale O.G. nr. 79/2003:
„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.”;
„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”;
„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare”;
Art. 3 alin. (4) – (6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”;
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
În raport de dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare sunt titluri de creanţă ce pot fi contestate în condiţiile şi termenele prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX – „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.
În acest sens, decizia ce formează obiectul acţiunii în anulare, este emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, întrucât actele contestate în prezenta cauză au ca obiect creanţe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuţii bugetare, fiind aplicabile în materie de competenţă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere criteriul valoric aplicabil în speţă, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competenţa de soluţionare în fond a litigiului aparţine tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Ca urmare, Înalta Curte, admiţând recursul, va casa sentinţa ce a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş.
În raport de soluţia dată cauzei, Curtea nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R.M. SRL Timiş împotriva sentinţei civile nr. 416 din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 292/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 297/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
