ICCJ. Decizia nr. 3035/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3035/2011
Dosar nr.2775/1/2011
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în recurs
Prin Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 3531 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 19 noiembrie 2009, Societatea Română de Radiodifuziune a chemat în judecată SC "R.L.G." SRL Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.123,52 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2009.
În temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a art. 3 din HG nr. 977/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 3531 din 22 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus admiterea excepţiei şi constatarea nelegalităţii prevederilor art. 3 din HG nr. 977/2003, modificată şi completată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâţii au invocat prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, în temeiul căruia a fost emisă HG nr. 977/2003, arătând, în esenţă, că, în accepţiunea acestor dispoziţii legale, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice de radiodifuziune, indiferent dacă deţin sau nu receptoare radio, fiind exceptate de la plata taxei doar microîntreprinderile aflate în dificultate şi care şi-au suspendat activitatea, conform legii.
Examinând motivele din recursuri, actele dosarului şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, persoanele juridice au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Conform dispoziţiilor art. 3 din HG nr. 977/2003, modificată şi completată, persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea.
Întrucât, prin lege s-a stabilit că taxa incumbă doar beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, instanţa de control judiciar a constatat că dispoziţiile art. 3 din HG nr. 977/2003 nu aplică în mod corect legea în temeiul căreia au fost emise, impunând plata taxei tuturor persoanelor juridice, fără a face distincţie între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitate de beneficiar al acestor servicii.
Totodată, instanţa de recurs a luat în considerare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, în mod constant, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu motivarea că obligaţia de plată este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
2. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei de recurs
Împotriva Deciziei nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta Societatea Română de Radiodifuziune, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. şi susţinând că soluţia din hotărârea contestată este rezultatul unei omisiuni în analiza motivelor de recurs.
Astfel, contestatoarea a criticat faptul că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat asupra argumentelor invocate de societatea recurentă, în sensul că, dacă instanţa constituţională ar fi statuat că "obligaţia de plată este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile respective", atunci soluţia pronunţată ar fi fost de admitere şi nu de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
În cuprinsul contestaţiei în anulare, societatea contestatoare a expus, într-o manieră detaliată, motivarea cererii de recurs şi a invocat decizii ale Curţii Constituţionale, legislaţia comunitară şi Recomandările europene referitoare la finanţarea serviciilor publice de radiodifuziune.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare o reprezintă Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunţată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluţia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Instanţa competentă în soluţionarea contestaţiei trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune cercetarea fondului contestaţiei în anulare.
Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
1. Argumente de drept relevante
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate.
Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus-menţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs cercetând toate motivele de recurs invocate de recurenta Societatea Română de Radiodifuziune.
În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., contestatoarea fiind nemulţumită de modul în care instanţa de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestaţia în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanţa de recurs a soluţionat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestaţiei în anulare nici argumentele noi dezvoltate în contestaţie pentru a susţine motivele de recurs, în condiţiile în care acestea nu au fost prezentate în etapa procesuală a recursului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de recurenta Societatea Română de Radiodifuziune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestaţia în anulare formulată de Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Deciziei nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3034/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3105/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
