ICCJ. Decizia nr. 4346/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4346/2011
Dosar Nr.1044/2/2010
Şedinţa publică de Ia 27 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub numărul 1044 februarie 2010, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând să se constate cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 152 mp, situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziţia Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi de acordare de despăgubiri în numerar.
În motivarea, în fapt, a acţiunii reclamanta arată, în esenţă, că prin Dispoziţia Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 i-au fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, urmare a exproprierii terenului în suprafaţă de 152 mp, situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3, care a aparţinut tatălui său.
Deşi a făcut numeroase demersuri, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, nici până la această dată dosarul nu a fost soluţionat, motiv pentru care reclamanta, faţă de dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 solicită obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi art. 16, alin. (7), (8) şi (9) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din CEDO, iar în susţinerea cererii reclamantul a depus la dosarul cauzei, în xerocopie, următoarele înscrisuri: prin Dispoziţia Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009, sentinţa civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 23657/3/2008, prin Dispoziţia Primarului General nr. 2376 din 02 februarie 2004.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, competenţa de a emite titlul de despăgubire aparţine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, excepţia de inadmisibilitate a stabilirii valorii de circulaţie a imobilului notificat, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând, în esenţă, că faţă de procedura reglementată de art. 13, alin. (1) din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin OUG nr. 81/2007, procedură în cadrul căreia dosarele transmise în temeiul art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se vor analiza în ordinea stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
La data de 22 iunie 2010 reclamanta a formulat o cerere modificatoare de acţiune solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire şi obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de plată a despăgubirilor ulterior soluţionării dosarului şi să achite despăgubirile în numerar.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a solicitării de stabilire a valorii imobilului la valoarea de circulaţie, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 05 octombrie 2010 pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu privire la solicitarea de obligare la emiterea titlului de despăgubire, excepţia inadmisibilităţii stabilirii valorii de circulaţie a imobilului notificat şi excepţia prematurităţii solicitării reclamantei privind emiterea titlului de plată şi achitarea despăgubirilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 4009 din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind solicitarea de a se constata cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 152 mp, situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziţia Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009 şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A obligat pârâta să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată, reţinând că potrivit art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuţii:a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile menţionate, organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale şi subordonarea acesteia în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, curtea de apel a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în ceea ce priveşte competenţa în emiterea titlului de despăgubire.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:
- Prin Dispoziţia de restituire nr. 11423 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului Bucureşti, s-a luat act de sentinţa civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 23657/3/2008 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 152 mp situat în situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3 persoanei îndreptăţite D.A.
- Dispoziţia de restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către Primăria Municipiului Bucureşti, la Comisia Centrală, formându-se dosarul nr. 45904/CC.
- Conform dispoziţiilor art. 16, alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, după primirea procesului-verbal prevăzut de alin. (2), Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, apoi va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
- După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, iar în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
- În acest context legislativ, instanţa de fond a apreciat întemeiată excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind solicitarea să se constate cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 152 mp, situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3, propuse prin Dispoziţia Primarului General nr. 11423 din 31 martie 2009, întrucât, în raport de procedura reglementată de dispoziţiile menţionate, cuantumul despăgubirilor şi implicit stabilirea valorii imobilului teren este de competenţa autorităţii pârâte Comisia Centrală, în urma unui raport de evaluare întocmit de evaluator, instanţa de judecată neputându-se substitui competenţelor autorităţii, ci doar cenzura suma stabilită, în ipoteza în care este de natură să vatăme interesele reclamantei.
Însă, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a învederat nici un impediment, în parcurgerea procedurii de analiză şi evaluare, nu a arătat dacă dosarul a fost transmis la evaluare sau dacă a fost întocmit un raport de evaluare şi nici nu a indicat numărul de ordine la care s-a ajuns prin raportare la data înregistrării, atât a dosarului reclamantei cât şi a ultimului dosar soluţionat.
Prin urmare, pârâta nu a adus argumente pentru a justifica nesoluţionarea dosarului reclamantei, ci a indicat doar textele legale incidente şi existenţa Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără să se refere concret la stadiul de soluţionare a dosarului reclamantei şi, mai ales, nu a adus dovezi în sprijinul susţinerilor sale.
A tras concluzia prima instanţă, în sensul că, în condiţiile în care în speţă dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2009, în lipsa datei concrete, după data de 30 aprilie 2009, când a expirat termenul de contestare a Dispoziţiei nr. 11423 din 31 martie 2009, pârâta avea obligaţia a o analiza într-un termen rezonabil, motiv pentru care, prin nesoluţionarea dosarului reclamantei într-un termen rezonabil, aceasta a fost vătămată în drepturile sale legate de aplicarea dispoziţiilor legale privind emiterea acestui titlu.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită titlul de plată a despăgubirilor ulterior soluţionării dosarului şi emiterii titlului de despăgubire de către Comisia Centrală, curtea de apel, având în vedere dispoziţiile art. 16, alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, a admis excepţia de prematuritate şi a respins această cerere ca prematur formulată, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor menţionate există, în lipsa unei decizii privind titlul de despăgubire nu se poate vorbi despre obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea unui titlu de plată şi la plata de despăgubiri în numerar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta D.M. şi pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prezentate în continuare.
1. Recurenta-reclamantă D.M. critică sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond face vorbire despre admiterea excepţiei de prematuritate numai în considerentele hotărârii atacate şi nu în dispozitivul acesteia. Mai arată că motivele hotărârii atacate sunt contradictorii în sensul că după ce prima instanţă a reţinut în considerente că dosarul reclamantei a făcut obiectul activităţii de analiză a legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, ulterior în aceleaşi considerente, a reţinut că cererea de emitere a titlului de plată este prematur formulată deoarece există posibilitatea ca autoritatea Comisia Centrală să ajungă la concluzia că, în mod neîntemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă sau că reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri prin echivalent.
În concluzie, solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată.
2. Recurentul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentinţa atacată în temeiul dispoziţiilor art. 304, pct. 9 şi ale art. 3041 din C. proc. civ.
În esenţă se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 81/2007, în sensul că obligând Comisia Centrală direct la emiterea titlului de despăgubire se trece peste anumite etape obligatorii prevăzute de lege şi anume aceea a transmiterii dosarului către evaluator şi întocmirea raportului de evaluare, operaţiuni care nu se pot face într-un termen de 30 de zile.
Se mai susţine că, prima instanţă nu a ţinut cont nici de existenţa Deciziei 3815 din 16 septembrie 2008 a Preşedintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care a stabilit că emiterea titlului de despăgubire se va face respectând ordinea de înregistrare a dosarelor.
În concluzie, solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Ambele recurente au depus la dosar întâmpinări solicitând reciproc respingerea recursului părţii adverse ca nefondat.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta D.M., se reţine că soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată ca prematur formulată este legală şi temeinică.
Astfel, în lipsa emiterii mai întâi a unui titlu de despăgubire în favoarea reclamantei pentru o sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit în condiţiile art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu se poate proceda la obligarea autorităţii la emiterea unui titlu de plată, având în vedere că există posibilitatea ca reclamanta să fie nemulţumită de cuantumul despăgubirilor stabilit prin titlul de despăgubire, având posibilitatea să atace acest act în condiţiile Legii contenciosului administrativ. Acesta a fost şi raţionamentul primei instanţe atunci când a motivat admiterea excepţiei de prematuritate a acestui capăt de cerere.
Pe de altă parte, prematuritatea acestei cereri este evidentă şi prin prisma art. III din OUG nr. 62/2010, prin care legiuitorul a dispus o suspendare temporară a dreptului de a se emite titlul de plată, în temeiul art. 53 din Constituţie, faţă de situaţia de excepţie determinată de actualul context economic caracterizat de constrângeri bugetare şi de riscul imposibilităţii menţinerii echilibrului bugetar.
Aceste dispoziţii nu afectează dreptul persoanelor de a primi despăgubiri în numerar, ci doar exerciţiul temporar al acestui drept, în actuala conjunctură economică naţională şi europeană caracterizată prin restricţionare severă a cheltuielilor bugetare.
Aceste măsuri sunt în concordanţă şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mai multe decizii că legiuitorul naţional are dreptul suveran şi exclusiv de a aprecia asupra întinderii măsurilor reparatorii, dar şi asupra oportunităţii acestora, situaţii care nu ar putea fi cenzurate de nici o instanţă care, în acest mod şi-ar aroga calitatea de „legiuitor pozitiv" şi ar încălca principiul separaţiei puterilor de stat, ceea ce este nepermis într-un stat de drept (Cauza Broniowschi contra Poloniei).
Prin urmare, recursul declarat de reclamanta D.M. este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt neîntemeiate.
Astfel, reclamanta este titulara unui drept la despăgubiri potrivit Dispoziţiei de restituire nr. 11423 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului Bucureşti, prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr. 1255 din 03 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 23657/3/2008 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 152 mp situat în situat în Bucureşti, str. L. nr. 113, sector 3.
Cum a reţinut şi prima instanţă, dosarul aferent notificării nr. 1127/2001 a fost înaintat la Comisia Centrală în anul 2009, imediat după emiterea Dispoziţiei 11423 din 31 martie 2009.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 27 septembrie 2011, recurenta-pârâtă nu a emis Decizia reprezentând titlu de despăgubire.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că pasivitatea de peste 2 ani şi 6 luni manifestată de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi justificată. Indiferent de natura dificultăţilor întâmpinate, recurenta era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca reclamanta să nu poată întrezări în anul 2012 finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
a. Referitor la obligaţia de emitere a deciziei
Potrivit art. 16, alin. (4) - (5) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:
„(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
(7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare ".
Prin urmare, singura atribuţie pe care art. 16, alin. (4) din lege o conferă Comisiei Centrale este aceea de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziţia emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective, ce intrau exclusiv în competenţa entităţii care a soluţionat notificarea.
b. Referitor la executarea sentinţei
Critica privind caracterul nelegal al obligaţiei impuse prin dispozitivul sentinţei, de a emite „direct" Decizia reprezentând titlu de despăgubire este, de asemenea, nefondată.
Etapele şi operaţiunile premergătoare la care se referă recurenta nu au o existenţă de sine stătătoare ci ele sunt subsumate scopului final: emiterea deciziei.
Cât priveşte afirmaţia referitoare la intervalul de timp prea scurt pentru executare, Înalta Curte observă că sentinţa atacată s-a pronunţat la data de 19 octombrie 2010, iar soluţia instanţei de recurs era previzibilă cu uşurinţă pentru recurentă, dată fiind jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia contencios administrativ şi fiscal în această materie, aşa încât executarea obligaţiei în termen de 30 de zile de la pronunţarea instanţei de recurs este perfect posibilă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312, alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de D.A. şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinţei civile nr. 4009 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3949/2011. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 441/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
