ICCJ. Decizia nr. 4376/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința nr. 4463 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.S. în contradictoriu cu pârâta Comisia Pentru Stabilirea Despagubirilor și chematul în garanție Primăria Municipiului Târgoviște prin Primar și pe cale de consecință a obligat pârâta să transmită dosarul, aferent dispoziției emisă de Primăria Municipiului Târgoviște, evaluatorului ori societății de evaluare, în termen de 15 zile de la primirea dosarului de la chematul în garanție; a obligat pârâta să emită titlu de despăgubiri în termen de 30 de zile de la primirea raportului de evaluare sub sancțiunea plății unei penalități de 100 RON/ zi de întârziere în caz de neexecutare a obligației în termen; totodată, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție să restituie dosarul aferent dispoziției autorității pârâte în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; de asemenea a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată în cauză.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la excepția de nelegalitate a dispoziției din 31 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Târgoviște, instanța de fond a reținut că aceasta a fost emisă de Primarul Municipiului Târgoviște, în temeiul Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prin care a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din construcții și teren în suprafață de 310 m.p., situat în Târgoviște, numiților P.S. și D.R.
întrucât pe calea excepției de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, pot fi atacate doar actele administrative și nu actele juridice civile, instanța de fond a admis excepția de inadmisibilitate și în consecință a respins excepția de nelegalitate a dispoziției a Primarului Municipiului Târgoviște, ca inadmisibilă.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a constatat că reclamanta a solicitat prin primul capăt de cerere, obligarea pârâtei să transmită dosarul evaluatorului sau comisiei de evaluatori.
Față de această solicitare a reclamantei, pârâta a susținut prin întâmpinare împrejurarea că dosarul aferent dispoziției Primarului Municipiului Târgoviște nr. 1935/2007 a fost restituit autorității publice locale, în etapa de analiză a legalității propunerii de acordare despăgubiri, întrucât Primarul a emis acest act cu încălcarea prevederilor Legea nr. 10/2001.
Mai reține instanța de fond că, întrucât din dispozițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, cap. V, proceduri administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4), rezultă că Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, pârâta nu putea restitui dosarul autorității locale pentru ca acesta să fie completat cu alte acte, întrucât legea nu prevede o asemenea procedură.
Pârâta putea analiza dacă acordă despăgubirile ce au fost propuse de către primarul autorității publice locale, prin dispoziția nr. 1935/2007, sau dacă se impunea restituirea imobilului în natură titularilor notificării. Alte aspecte de nelegalitate ale dispoziției nr. 1935/2007 nu puteau fi analizate de autoritatea pârâtă întrucât Legea nr. 10/2001 a dat în competența prefectului județului din care face parte autoritatea locală, de a ataca dispozițiile primarilor, iar prefectul a apreciat ca fiind legală dispoziția și a acordat avizul de legalitate.
Mai reține instanța de fond că prin cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Târgoviște, pârâta C.C.S.D. a solicitat obligarea acesteia să transmită dosarul aferent Dispoziției nr. 1935/2007, conținând întreaga documentație care a stat la baza soluționării notificării formulată de reclamantă, în temeiul Legea nr. 10/2001.
Din adresele din 17 martie 2010 emisă de A.N.R.P.-C.C.S.D. și emisă de Municipiul Târgoviște, județ Dâmbovița, prin primar, rezultă că pârâta a trimis dosarul și a cerut chematei în garanție să completeze dosarul, iar chemata în garanție a completat dosarul cu o parte din actele solicitate și anume actele deținute și depuse de reclamantă în urma atenționărilor făcute de primărie.
întrucât prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat obligarea chematei în garanție să restituie dosarul transmis, iar față de cererea din 17 martie 2010 autoritatea locală s-a conformat și a completat dosarul cu anumite acte, cererea de transmitere a dosarului și solicitarea de restituire a dosarului completat precum și împrejurarea că până la această dată dosarul nu a fost restituit , constituie, în opinia instanței de fond, împrejurări suficiente pentru a se aprecia cererea de chemare în garanție ca având natura unei acțiuni de constatare a refuzului de soluționare a unei cereri în accepțiunea dată de Legea nr. 554/2004.
Mai reține instanța de fond că, din apărările pârâtei nu a rezultat că dispoziția nr. 1935/2007 ar fi nelegală pe motiv că nu s-ar fi dispus restituirea în natură a imobilului. Aspectele de nelegalitate vizează chiar propunerea de despăgubire, iar acest aspect putea fi contestat doar de către prefect conform procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.
Referitor la celelalte capete de cerere și anume obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire sub sancțiunea plății unor penalități de întârziere, instanța de fond le-a considerat întemeiate față de perioada mare de timp în care dosarul reclamantei a rămas în nelucrare.Astfel, se constată că dispoziția nr. 1935 a fost emisă de autoritatea locală în anul 2007, iar pârâta a trimis dosarul autorității locale în anul 2010, după introducerea prezentei acțiuni în justiție, astfel că intervalul de peste 2 ani scurs de la data înregistrării dosarului nu mai poate fi apreciat ca încadrându-se într-un termen rezonabil ce poate fi de maxim 6 luni de la înregistrare.
2.Recursul declarat în cauză
împotriva sentinței nr. 4463 din 10 noiembrie 2010, a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele:
Astfel, susține recurenta că instanța de fond în mod temeinic și nelegal a respinsă ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a deciziei din 31 ianuarie 2007 emisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, de Primăria Mucipiului Târgoviște, prin care s-a stabilit dreptul autoarei reclamantelor la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Târgoviște, compus din construcție și teren aferent în suprafață de 310 m.p., în condițiile Legii nr. 10/2001 și imposibil de restituit în natură.
Astfel, susține recurenta că instanța de fond, interpretând în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din L.C.A., a reținut că, pe calea excepției de nelegalitate, pot fi atacate doar actele administrative și nu actele juridice civile, cum este cazul dispoziției, emisă de Primăria Municipiului Târgoviște, și a procedat la soluționarea excepției, deși era obligată să suspende cauza și trimită dosarul Tribunalului Dâmbovița, instanță competentă în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, pe fondul cauzei, susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantei, dar și de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.
Astfel, analizând legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificate de reclamantă, s-a constatat că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă faptul că imobilul notificat era la momentul preluării abuzive, coproprietatea mai multor persoane iar reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor al acestora pentru a putea beneficia, astfel, de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul.
Mai arată recurenta că în condițiile în care entitatea care a emis decizia privind soluționarea notificării în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu își îndeplinește obligația de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii conținând toate înscrisurile doveditoare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil notificat, nu este posibilă evaluarea respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire.
Mai arată recurenta că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de faptul că etapa evaluării este condiționată, în privința dosarului, de clarificarea aspectelor legate de întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul notificat.
Totodată, susține recurenta că în raport cu complexitatea procedurii de evaluare a imobilelor, în raport de H.G. nr. 527/2006, termenul de 30 de zile stabilit de instanța de fond pentru emiterea titlului de despăgubiri nu poate fi reținut.
Consideră recurenta că instituirea obligației de plată a penalităților, fără observarea situației de fapt și de drept existentă în cauza dedusă judecății, denotă că instanța de fond nu a luat în considerare apărările formulate, și nu a efectuat o analiză corectă și pertinentă asupra situației de fapt existentă în cauză, prin prisma legislației în vigoare.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
în primul rând, înalta Curte va înlătura criticile referitoare la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul respingerii, ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 1935 din 31 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Târgoviște, constatând că instanța de fond, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din L.C.A.
Astfel, este de necontestat faptul că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul excepției de nelegalitate numai actele administrative care pot forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ. Așadar, actele administrative care intră sub incidența prevederilor art. 5 alin. (2) din L.C.A., pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, și care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei, nici obiectul excepției de nelegalitate.
în aceste condiții, înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că intră sub incidența dispozițiilor art 5 alin. (2) din L.C.A. dispoziția emisă de Primărie în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziție poate fi contestată în termenele și în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ.
Pe fondul cauzei, înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului, aferent dispoziției din 31 ianuarie 2007, emisă de Primăria municipiului Târgoviște în favoarea reclamantei.
Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării nr. 53/2001 și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent dispoziției din 31 ianuarie 2007 în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că A.N.R.P. sau C.C.S.D. ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra Dispoziției Primarului, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond, a considerat, față de împrejurarea că dosarul privind dispoziția a fost înregistrată la comisie în cursul anului 2008, că actul de restituire a respectivului dosar prin adresa din 17 martie 2010 la Primăria municipiului Târgoviște cu rugămintea de a fi reanalizate înscrisurilor ce au stat la baza emiterii dispoziției din 31 ianuarie 2007 în vederea clarificării unor aspecte referitoare la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat de reclamantă, la trei luni după sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica rămânerea în nelucrare a dosarului timp de 2 ani, și prelungirea unei proceduri administrative în mod nejustificat.
în consecință, este de necontestat că prin demersul făcut de Comisie către autoritatea locală, la aproape 2 ani de la înregistrarea dosarului și la trei luni de la sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica atitudinea pârâtei care prin restituirea dosarului și-a exprimat de fapt voința de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Față de modul în care recurenta și-a îndeplinit atribuțiile în derularea procedurilor administrative referitoare la soluționarea dosarului de despăgubiri, în mod justificat instanța de fond a stabilit în condițiile art. 24 din L.C.A., un termen înăuntru căruia autoritatea publică recurentă să-și îndeplinească obligațiile referitoare la emiterea titlului de despăgubiri în favoarea reclamantei, sub sancțiunea plății unor penalități pe zi de întârziere.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond era temeinică și legală, motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4378/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4374/2011. Contencios → |
|---|
