ICCJ. Decizia nr. 4374/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 5 iulie 2010, reclamantul S.E. a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând anularea deciziei de impunere din 6 octombrie 2006 și a deciziei din 14 iunie 2010, date în soluționarea contestației.
în motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin decizia de impunere susmenționată s-a stabilit în sarcina SC A.P. SRL un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.950.180 RON, pentru care s-au calculat majorări și penalități de întârziere.
Reclamantul a arătat că acest debit a fost greșit calculat, întrucât cheltuielile cu chiria și ratele de leasing înscrise în facturile emise de A.T.C.C. au fost în mod justificat deduse de SC A.P. SRL al cărei administrator a fost înainte de intrarea societății în procedura de faliment.
Prin sentința civilă nr. 545 din 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că decizia de impunere din 2006 a fost contestată de lichidatorul judiciar al societății comerciale supuse controlului fiscal, decizia din 15 februarie 2007 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a respins contestația, nefiind atacată pe calea contenciosului administrativ la instanța de judecată.
în raport de această împrejurare, instanța de fond a constatat că este corectă decizia din 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin care s-a decis că reclamantul nu justifică calitatea procesuală de a ataca actul administrativ fiscal adresat unei persoane juridice.
Instanța a mai reținut că reclamantul a formulat acțiunea cu depășirea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., având în vedere faptul că a cunoscut conținutul deciziei de impunere înainte de momentul pronunțării sentinței penale nr. 37 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Arad, prin care reclamantul a fost obligat în solidar cu SC A.P. SRL prin lichidator judiciar la 3.030.772 RON câtre Agenția Națională de Administrare Fiscală.
împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul S.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reclamantul a învederat că a fost vătămat în mod direct de cele dispuse prin decizia de impunere din 2006 întrucât a fost obligat la plata despăgubirilor către organele fiscale, situație în care s-a stabilit în mod eronat că nu ar avea calitatea de a ataca actul administrativ fiscal.
De asemenea, reclamantul a precizat că și excepția tardivității a fost greșit reținută, cât timp, potrivit codului fiscal, doar comunicarea actului administrativ produce efecte în privința curgerii termenului de contestare.
Or, în raport de data pronunțării sentinței penale el a depus contestație la organele fiscale în interiorul termenului de 30 de zile, respectiv la data de 22 februarie 2010.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea va constat că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 25 alin. (1) C. proc. fisc., titularul dreptului la acțiune împotriva actului de creanță fiscal este debitorul, persoană fizică sau juridică, în sarcina căruia au fost stabilite obligațiile de plată.
Reclamantul, în calitate de fost administrator, nu este îndreptățit de a contesta decizia de impunere emisă pe numele unei societăți comerciale, astfel încât s-a dispus în mod justificat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală prin decizia din 2010 respingerea contestației ca fiind formulată de o persoană fizică lipsită de calitate procesuală.
De altfel, titularul dreptului la acțiune împotriva deciziei de impunere, lichidatorul judiciar SC E. SRL a contestat actul administrativ fiscal, contestație respinsă prin decizia Agenției Naționale de Administrare Fiscală din 2007, împotriva căreia nu s-a formulat contestație în contencios administrativ.
în consecință, criticile formulate de reclamant sub acest aspect fiind neîntemeiate, Curtea a respins recursul ca nefondat fără a mai analiza și cel de-al doilea motiv invocat, care nu mai prezintă interes, în raport de soluția adoptată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4376/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4375/2011. Contencios → |
|---|
