ICCJ. Decizia nr. 4606/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4606/20 11
Dosar nr. 414/59/2011
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 414/59/2011 la 28 martie 2011, reclamanta SC C. SRL Bocşa a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, anularea deciziei din 18 februarie 2011, a procesului-verbal de constatare din 15 decembrie 2010 şi a notificării din 20 decembrie 2010.
În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii de suspendare reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile privind cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente în condiţiile în care prin actele contestate nu s-au evocat împrejurări imputabile reclamantei, existând doar suspiciuni de fraudă cuprinse într-un raport preliminar al O.L.A.F. ce nu a fost urmat de unul definitiv. Pârâta nu a efectuat decât un control formal neţinând cont de prevederile exprese ale art. 2 lit. a) şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003.
Reclamanta a mai arătat că după semnarea contractului de finanţare aceasta a desfăşurat activităţi cu efecte majore în patrimoniul societăţii pentru realizarea strictă a termenului contractului, în prezent obiectivul fiind finalizat în întregime.
În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente reclamanta a susţinut că executarea imediată a actelor contestate ar fi de natură de a afecta grav continuarea activităţii şi existenţa societăţii în condiţiile în care reclamanta a angajat credite bancare aflate în derulare, iar pe de altă parte, o executare silită asupra patrimoniului societăţii ar echivala cu desfiinţarea iremediabilă a acesteia, cu consecinţe atât asupra salariaţilor cât şi asupra relaţiilor comerciale desfăşurate cu terţii şi ţinând totodată cont şi de obiectul specific de activitate.
Pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti prin completarea la întâmpinare depusă la dosar a solicitat respingerea cererii de suspendare arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile privind cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea pronunţată la data de 16 mai 2011 a admis cererea formulată de reclamanta SC C. SRL Bocşa în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi în consecinţă a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 15 decembrie 2010, a notificării din 20 decembrie 2010 şi a deciziei din 18 februarie 2011 emisă de pârâtă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a dispune suspendarea executării actelor administrative atacate cu acţiune în anulare, în dosarul de faţă.
Astfel, în privinţa cazului bine justificat, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că reclamanta a invocat aspecte legate de faptul că pârâta a procedat la emiterea actelor administrative atacate, ca urmare a sesizării O.L.A.F., deşi în această sesizare nu s-a reţinut nicio culpă a reclamantei. S-a mai susţinut, totodată, că pârâta a exercitat un control excesiv de formal ce nu a ţinut cont de prevederile exprese ale art. 2 alin. (1) a şi art. 3 din O.G. nr. 79/2003, fiind invocată în acest sens şi adresa din 14 martie 2011 a Departamentului pentru Luptă Antifraudă din cadrul Guvernului României.
Totodată, Curtea a reţinut că prin adresa O.L.A.F. din 27 septembrie 2010, s-a adus la cunoştinţa pârâtei rezultatul investigaţiilor realizate de O.L.A.F. privind presupusele nereguli referitoare la fondurile SAPARD plătite pentru modernizarea industriei de procesarea cărnii din România, iar în urma misiunilor de control efectuate pe teren s-a reţinut în privinţa reclamantei faptul că cererea de ofertă depusă de societatea italiană Cattazuzzi SRL nu era autentică iar pe de altă parte s-a dovedit existenţa unui conflict de interese între compania olandeză Systemate Numafa şi compania franceză Orty France. Urmare acestei adrese, pârâta a întocmit procesul-verbal din 15 decembrie 2010 prin care a reluat constatările din controlul O.L.A.F. şi, reţinând că beneficiarul este în mod direct răspunzător de modul în care acţionează, a procedat la constatarea creanţei în sumă de 3.378.895,78 RON.
Totodată Curtea a reţinut că, în analiza cazului bine justificat nu se impune a fi cercetate în fond argumentele de nelegalitate ci se poate primi cel mult existenţa unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ.
Curtea a apreciat că această aparenţă de nelegalitate rezidă în speţă din modul în care pârâta a înţeles să procedeze pentru constatarea debitului şi recuperarea creanţei, însuşindu-şi integral constatările cuprinse în nota emisă de către O.L.A.F., fără audierea beneficiarului sau efectuarea unui control ulterior faţă de concluziile O.L.A.F.
Instanţa a constatat că nota de informare O.L.A.F. ce a stat la baza actelor administrative contestate este calificată de însăşi emitentul acesteia ca reprezentând „o constatare administrativă primară” în sensul art. 35 din Regulamentul 1290/2005, neavând caracteristicile unui raport final întocmit în conformitate cu art. 9 din Regulamentul 1073/1999.
A apreciat Curtea, că, fără a nega competenţele O.L.A.F. privind investigaţiile necesare pentru combaterea fraudei, a corupţiei sau a oricăror alte activităţi ilegale care afectează interesele Comunităţii Europene, competenţe stabilite prin Regulamentul CE 1073/1999, şi fără a nega obligaţia autorităţilor competente în gestionarea fondurilor comunitare, cum este în speţă pârâta, de a verifica sesizările provenite din interiorul şi exteriorul autorităţii în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003, faptul că în speţă pârâta şi-a însuşit integral concluziile O.L.A.F. încalcă prevederile legale în materie privitoare la recuperarea creanţelor bugetare.
Aparenţa de nelegalitate rezidă şi din adresa din 13 martie 2011 emisă de Departamentul pentru Lupta Antifraudă din cadrul Guvernului României organism român similar cu emitentul adresei în discuţie, din cuprinsul căruia rezultă că sesizarea O.L.A.F. nu a fost urmată de un raport final de control întocmit în condiţiile art. 9 alin. (2) din Regulamentul 1073/1999 care să poată fi astfel valorificat în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1306/2007 şi respectiv ale O.G. nr. 79/2003.
Totodată Curtea a constatat că, însăşi autoritatea pârâtă recunoaşte că în temeiul art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003 la momentul sesizării cu existenţa unor nereguli, în calitate de autoritate care gestionează fonduri comunitare trebuie să verifice sesizarea; cu toate acestea în cauză a apreciat că este vorba despre o situaţie de excepţie, fiind vorba despre un debit stabilit de Comisia Europeană, caz în care nu mai este necesară verificarea creanţei ci se impune constatarea şi recuperarea acesteia.
Instanţa a apreciat că aceste susţineri ale pârâtei nu pot fi însuşite, câtă vreme procedura de emitere a procesului-verbal de constatare din 15 decembrie 2010 a avut la bază o „constatare primară administrativă” şi nu un raport final în sensul art. 9 din Regulamentul CE 1073/1999, care arată că, la încheierea investigaţiei efectuată de către oficiu, acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului, menţionând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, şi concluziile investigaţiei, inclusiv recomandările directorului oficiului privind măsurile ce ar trebui luate. Prin această constatare primară s-a realizat o recomandare către autoritatea naţională competentă de a lua măsurile administrative ce se impun, prin aceasta înţelegându-se o activitate de stabilire şi individualizare a obligaţiei de plată ce trebuie precedată obligatoriu de o activitate de constatare a creanţelor bugetare rezultate din nereguli în conformitate cu prevederile art. 2 lit. g) din O.G. nr. 79/2003.
A stabilit Curtea că toate aceste aspecte sunt de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actelor contestate ţinând cont şi de concluziile departamentului similar naţional al O.L.A.F. cuprinse în adresa evocată anterior.
În privinţa prevenirii unei pagube iminente, instanţa a reţinut că, în speţă, această condiţie este îndeplinită, pentru considerentul că prejudiciul ce l-ar suferi reclamanta prin executarea imediată a actelor administrative contestate nu este unul pur financiar ci tinde să afecteze întreaga activitate desfăşurată de reclamantă, atât în privinţa relaţiilor contractuale cu beneficiarii, sau cu furnizorii ce-i asigură baza materială pentru funcţionarea societăţii (aşa cum rezultă din contractele comerciale depuse la dosar) dar şi în privinţa relaţiilor cu angajaţii.
Previzibilitatea cu evidenţă a pagubei produse prin executarea imediată a actelor atacate, rezultă astfel din raportul datoriei ce urmează a fi executată, prin raportare la cifra de afaceri a reclamantei şi ţinând cont de faptul că pentru finalizarea întregului proiect reclamanta s-a aflat în situaţia contractării unui credit bancar în sumă de 500.000 euro a cărui neonorare la termen ar avea consecinţe majore asupra activităţii acesteia.
Instanţa a mai avut în vedere şi faptul că proiectul finanţat prin fonduri SAPARD a fost integral finalizat, desfăşurându-se activitatea de aproximativ 3 ani, iar pe de altă parte instanţa de fond a fost investită a verifica în ce măsură neregula invocată prin adresa O.L.A.F. este de natură a afecta definitiv finanţarea acordată prin proiectul SAPARD cu consecinţa recuperării integrale a finanţării nerambursabile acordate, ceea ce pune şi problema unei proporţionalităţi a sancţiunii aplicate în raport cu gravitatea neregulilor constatate.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi recomandarea nr. R(89) din 1989 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă prin care s-a apreciat că este de dorit a se asigura persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie în condiţiile în care executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil ce se impune a fi evitat în măsura posibilului.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva încheieri din 16 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs se aduc critici sentinţei recurate, susţinându-se că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
Se susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat astfel cum această noţiune a fost definită de legiuitor, deşi intimata-reclamantă nu a indicat şi nici nu a dovedit vreo împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ atacat.
Recurenta-pârâtă expune şi argumentele pentru care susţine legalitatea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a solicitat în cauza dedusă judecăţii, menţionate de altfel, şi cu ocazia judecării în primă instanţă a cauzei.
De asemenea, arată că motivele menţionate de intimata-reclamantă şi însuşite de instanţa de fond, care vizează împrejurarea că procesul-verbal este nelegal întrucât a fost emis fără să se facă vreo cercetare în ceea ce priveşte implicarea societăţii în săvârşirea neregulilor respective, nu se circumscriu îndeplinirii cerinţei referitoare la cazul bine justificat. Se menţionează şi faptul că instanţa de fond în mod greşit a considerat că în cauză nu este vorba despre un debit constatat de Comisia Europeană în condiţiile în care prin nota O.L.A.F. se consideră că trebuie recuperat integral debitul, fiind evident că sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 1306/2007.
În ceea ce priveşte paguba iminentă prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut îndeplinirea acestei condiţii, întrucât din actele existente la dosar nu rezultă pericolul care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.
Recurenta-pârâtă menţionează şi faptul că într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu paguba, dar din punct de vedere juridic, paguba reprezintă doar o diminuare ilicită a patrimoniului. Însă, executarea unei obligaţii bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă.
Mai mult, paguba iminentă, poate fi reţinută în ceea ce o priveşte, întrucât, în calitate de autoritate coordonatoare a implementării Programului SAPARD în România este responsabilă de derularea acestuia în condiţii de legalitate, prin faptele semnalate de O.L.A.F. şi consemnate în procesul-verbal de constatare din 15 decembrie 2010, fiind prejudiciat bugetul statului şi implicit bugetul C.E.
În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă s-ar face dovada unei pagube iminente, nefiind dovedit cazul bine justificat, soluţia de suspendare a executării actelor administrative menţionate în cauză de reclamantă nu poate fi menţinută, motiv pentru care se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică încheierea recurată, combătând criticile recurentei-pârâte.
În esenţă, se menţionează că a fost dovedit cazul bine justificat întrucât în procesul-verbal de constatare cât şi în celelalte acte contestate, se fac referiri la „presupuneri” de fraudă consumată în afara ţării şi de care nu este responsabilă, nefiindu-i reţinute împrejurări imputabile nici anterior şi nici ulterior semnării contractului de finanţare.
De asemenea, controlul efectuat în cadrul A.P.D.R.P. a fost unul formal care nu a respectat prevederile exprese ale art. 2 lit. a) şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003, fapt ce a determinat emiterea unui act administrativ vădit nelegal, iar aceste împrejurări au fost recunoscute de recurenta-pârâtă prin nota din 28 februarie 2011 .
Intimata-reclamantă susţine şi faptul că a făcut dovada îndeplinirii celeilalte condiţii impuse de legiuitor pentru suspendarea executării actelor administrative, respectiv paguba iminentă.
Se arată că obiectivul a fost finalizat, iar desfăşurarea activităţii a implicat angajarea de credite bancare, aflate în derulare. De asemenea, ferma este populată cu peste 140.000 capete de păsări, iar în societate lucrează un număr de 103 salariaţi permanenţi, astfel că executarea actelor contestate ar face imposibilă păstrarea locurilor de muncă, continuarea activităţii, imposibilitatea plăţii furnizorilor de furaje şi utilităţi, toate acestea putând duce la falimentul societăţii.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Intimata-reclamantă a solicitat suspendarea executării actelor administrative atacate, respectiv, Decizia de soluţionare a contestaţiei din 18 februarie 2011 şi a procesului-verbal de constatare din 15 decembrie 2010 şi a notificării din 20 decembrie 2010 în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Conform art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege, „suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de către reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cerere adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat…. Cererea se suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată până la soluţionarea acţiunii în fond”.
Deci, în raport de dispoziţiile legale menţionate, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Este adevărat că îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Este real şi faptul că reclamanta a invocat în cuprinsul cererii de suspendare a actelor administrative menţionate şi motive de nelegalitate a acestora care nu pot şi nici nu vor fi analizate în cadrul prezentei cereri de suspendare.
Însă, legiuitorul în definirea noţiunii „caz bine justificat” face trimitere la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În dovedirea existenţei unui caz bine justificat, reclamanta a invocat, în esenţă, faptul că actul administrativ în litigiu a fost emis exclusiv în baza unor presupuneri de săvârşire a unor nelegalităţi, fără a se efectua cercetări de către pârâtă privind implicarea sa în săvârşirea neregulilor respective şi cu privire la care arată că nici nu puteau fi săvârşite de ea.
Aceste împrejurări au fost apreciate de instanţa de fond ca reprezentând dovezi în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, respectiv a unor stări de fapt şi de drept de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalităţii actului administrativ în litigiu.
Aceste împrejurări se verifică întrucât în cuprinsul recursului formulat, însăşi recurenta-pârâtă recunoaşte că şi-a însuşit integral constatările O.L.A.F., care reprezintă o sesizare cu caracter extern ce generează deschiderea de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a unor controale în cadrul cărora să se verifice potenţialul de valorificare a informaţiilor, conform art. 10 din Regulamentul CE nr. 1073/1999 cât şi art. 8 alin. (1) şi (3) din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003 aprobate prin H.G. nr. 1306/2007. În contextul în care nu au fost efectuate verificări de autoritatea competentă în gestionarea fondurilor comunitare şi de cofinanţare în vederea stabilirii, individualizării obligaţiilor de plată conform dispoziţiilor art. 8 alin. (3) menţionate anterior, cauza fiind şi în curs de evaluare de către o instanţă de judecată, în mod corect prima instanţă a considerat îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat şi din perspectiva Recomandării nr. R(89) din 1989 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Mai mult, este recunoscut faptul că actele a căror suspendare se solicită, au fost emise în perioada de monitorizare şi nu în perioada de execuţie a proiectului când se susţine că au existat neregularităţile. Or, o astfel de împrejurare poate constitui o situaţie de fapt ce se încadrează în condiţia cazului bine justificat având în vedere că unul din principiile care trebuie să guverneze activitatea autorităţilor administraţiei publice este acela al operativităţii în luarea măsurilor pentru stoparea cu eficienţă şi la momentul oportun a neregulilor .
În consecinţă, este corectă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte reţinerea ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Este evident că faţă de cele reţinute anterior este implicită şi îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, astfel cum această noţiune este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau unui serviciu public”.
În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă, diminuarea patrimoniului societăţii comerciale reclamante.
Prin urmare, este evident că prin plata sumei de 3.378.895,78 RON, la care se adaugă majorări şi penalităţi, activitatea societăţii reclamante ar fi perturbată, prin imposibilitatea acesteia de a-şi achita la timp debitele scadente către persoanele juridice cu care are relaţii comerciale sau către bănci, ceea ce ar implica executarea silită a acesteia.
În altă ordine, este necontestat faptul că proiectul a fost finalizat, fiind încheiate toate etapele derulării contractului, inclusiv a celor care vizau controlul sub forma avizării şi aprobării ofertelor furnizorilor externi, astfel că executarea sumelor în actuala fază în care societatea reclamantă funcţionează, fiind în perioada de monitorizare menţionată în contractul-cadru de finanţare, ar reprezenta un pericol iminent pentru bunul mers al activităţii societăţii în cauză atât sub aspect economic cât şi cu implicaţii sociale, având în vedere că aceasta a susţinut că are un număr de 103 angajaţi, fapt necontestat de părţi.
Mai mult, chiar recurenta-pârâtă admite că se poate reţine dovedită îndeplinirea acestei condiţii.
În consecinţă, se apreciază că în mod corect s-a apreciat că este îndeplinită şi cealaltă condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ în cauză.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond, a reţinut că sunt dovedite şi îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind întemeiată cererea de suspendare formulată în temeiul art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit împotriva Încheierii din 16 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4578/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4919/2011. Contencios → |
|---|
