ICCJ. Decizia nr. 4623/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4623/2011
Dosar nr. 861/59/2010
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.V.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea parţială a deciziei nr. 24 din 27 ianuarie 2010, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei administrative promovate împotriva raportului de inspecţie fiscală din 22 septembrie 2009 şi a deciziei de impunere din 23 septembrie 2009.
La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar o precizare la acţiunea introductivă de instanţă în care a menţionat că solicită atât anularea parţială a deciziei nr. 24 din 27 ianuarie 2010, cât şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, pe de o parte, faptul că decizia atacată nu este corespunzător motivată, iar pe de altă parte, împrejurarea că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru a putea fi adoptată o asemenea măsură.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 542 din 8 decembrie 2010, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Prin decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative pentru suma imputată societăţii reclamante în valoare de 1.036.288 RON, în baza dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Titlul IX din O.G. nr. 92/2003 nu face nicio referire la vreun termen imperativ în ceea ce priveşte rezolvarea contestaţiei administrative depuse în temeiul acestor prevederi normative.
Reclamanta nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect obligarea autorităţii pârâte la plata prejudiciului ce i s-ar fi cauzat prin expedierea tardivă a contestaţiei de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/ 2004, modificată.
Actul administrativ contestat în speţă cuprinde motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative.
Autoritatea pârâtă a avut în vedere sesizarea penală prealabilă efectuată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş care a adus la cunoştinţa organelor penale fapta societăţii reclamante de a efectua înregistrări inexacte în contabilitate, faptă ce a avut drept consecinţă denaturarea decontului de TVA, a cheltuielilor, precum şi a rezultatelor financiare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC A.V.I. SRL, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată.
În motivarea căii de atac, recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească contestată ce pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Prima instanţă a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 70 C. proc. fisc., ceea ce a condus la încălcarea dreptului la apărare al SC A.V.I. SRL.
Mai precis, emiterea deciziei de suspendare a contestaţiei administrative după împlinirea termenului în care aceasta trebuia soluţionată reprezintă o încălcare flagrantă a normei anterior individualizate, fapt care nu a fost sancţionat de către curtea de apel, care a apreciat că este vorba despre nerespectarea unui termen de recomandare.
Încălcarea termenului de 45 zile pentru analizarea recursului administrativ a produs societăţii un prejudiciu, întrucât a contribuit la insolvenţa sa prin executarea silită a deciziei de impune recontestată.
În opinia recurentei, dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată, conferă persoanei vătămate dreptul de a solicita repararea prejudiciului şi nu instituie o obligaţie în acest sens în sarcina sa.
Părţile au formulat şi depus la dosar concluzii scrise.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, prin raportul de inspecţie fiscală din 22 septembrie 2009 şi decizia de impunere din 23 septembrie 2009 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş s-a reţinut în sarcina recurentei obligaţia de plată a sumei de 1.036.288 RON, cu titlu de impozit pe profit suplimentar, TVA şi majorări de întârziere aferente acestora.
Împotriva acestor acte administrativ-fiscale, recurenta a formulat contestaţie administrativă, înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş din 23 octombrie 2009.
Prin cererea dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a contestat decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2010 prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., suspendarea soluţionării acestei căi administrative de atac.
În cuprinsul acestei decizii, intimata a reţinut faptul că, prin sesizarea penală nr. 32929 din 28 septembrie 2009, organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, în conformitate cu art. 108 C. proc. fisc., au înaintat procesul-verbal din 22 septembrie 2009, ale cărui constatări au fost preluate în raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Conform art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că intimata a făcut o aplicare corectă a prevederilor legale anterior citate, întrucât între stabilirea obligaţiilor bugetare, prin Decizia de impunere din 23 septembrie 2009, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii recurente există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.
Mai precis, această interdependenţă constă în faptul că se analizează operaţiunile economice desfăşurate de către recurentă; în plus, se pune problema realităţii tranzacţiilor de intermediere realizate de SC A.V.I. SRL în vederea vânzării unui teren de la SC L.B. SRL către SC P.V.N.R. SRL.
Prin urmare, autoritatea intimată nu se poate pronunţa asupra contestaţiei administrative până la momentul soluţionării cauzei penale, câtă vreme se pune problema realităţii operaţiunilor derulate de societatea recurentă.
În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondată critica recurentei în legătură cu încălcarea dreptului său la apărare, urmare a nerespectării termenului de 45 zile de soluţionare a contestaţiei administrative.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că este vorba despre un termen de recomandare, iar pe de altă parte, că există o normă cu caracter special, art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., care instituie posibilitatea suspendării contestaţiei administrative atunci când organele de cercetare penală au fost sesizate cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A.V.I. SRL, prin administrator judiciar SCP PDA Insolvency IPURL, împotriva sentinţei nr. 542 din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4772/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4773/2011. Contencios → |
|---|
