ICCJ. Decizia nr. 550/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 550/2011
Dosar nr. 7721/1/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3181 din data de 16 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul formulat de către SC G.T.E. SRL împotriva sentinţei nr. 118/CA/2009-P.I. din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi, admiţând recursul declarat de D.G.F.P. Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea A.N.A.F. şi a D.G.A.M.C., împotriva aceleiaşi sentinţe, a modificat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC G.T. SRL ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reţinut că SC G.T.E. SRL a contestat pe calea contenciosului administrativ Decizia nr. 357 din 11 noiembrie 2004 emisă de A.N.A.F. prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva deciziei de impunere nr. 75630 din 12 august 2004, în sensul că s-a respins această contestaţie pentru suma reprezentând TVA şi accesorii (art. 1 din decizie) şi s-a admis contestaţia prin desfiinţarea deciziei de impunere nr. 75630/2004 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în baza constatărilor cuprinse în cap III. 2 din raportul de inspecţie fiscală nr. 75582/2004 reprezentând impozitul pe profit, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente, cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale de către o altă echipă pentru aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi impozit conform celor reţinute în Decizia A.N.A.F. (pct. 2 din această decizie).
Prin sentinţa nr. 338/CA din 28 noiembrie 2008 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 3133 din 20 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Contestaţia în anulare formulată de SC G.T.E. împotriva deciziei pronunţate în recurs a fost admisă prin Decizia nr. 2600 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a desfiinţat Decizia nr. 3133/2007 şi rejudecând recursul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Decizia nr. 513 din 30 ianuarie 2009 prin care a admis recursul, a casat sentinţa civilă nr. 338/2005 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În fond, după casare, Curtea de Apel Oradea a pronunţat sentinţa nr. 118 din 26 iunie 2009, prin care a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC G.T.E. SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.A.M.C., dispunând anularea parţială a Deciziei nr. 357 din 11 noiembrie 2004 a D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. şi exonerarea societăţii reclamante de obligaţia de plată a sumei de 26.720.621.649 lei, stabilită prin Decizia de impunere nr. 75630 din 12 februarie 2004 încheiată de către organele de inspecţie fiscală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor, reprezentând: TVA în sumă de 8.737.368.926 lei, majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 16.497.900.006 lei şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 1.485.352.717 lei. De asemenea instanţa de fond a anulat Decizia de impunere nr. 75630 din 12 august 2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor, în ce priveşte obligarea reclamantei la plata sumelor menţionate.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a respins contestaţia reclamantei referitoare la pct. 2 din Decizia nr. 357 din 11 noiembrie 2004 privind impozitul pe profit, majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului pe profit şi au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de 40.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a apreciat ca legală dispoziţia privind refacerea inspecţiei fiscale, dar, pe de altă parte, în aprecierea legalităţii impunerii de TVA pentru presupusa operaţiune de livrare de bunuri către SC T.G.I.E. SRL, constând în 13 mijloace fixe, ce ar fi fost proprietatea exclusivă a SC T.G.I.E. SRL, a stabilit că mijloacele fixe predate de către reclamantă societăţii T.G.I.E. reprezintă aportul acesteia la realizarea obiectivului asocierii, recalculat conform clauzelor contractuale şi restituit potrivit voinţei părţilor, astfel cum a fost materializată în contractul de asociere şi actele adiţionale ulterioare, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit. b) din OG nr. 3/1992, republicată.
Examinând criticile aduse sentinţei de fond de către recurenta SC G.T.E. SRL, instanţa de recurs a arătat că principala critică, ce vizează în mod explicit refacerea inspecţiei fiscale referitor la impozitul pe profit dispusă prin Decizia A.N.A.F. nu poate fi acceptată de vreme ce printr-o decizie irevocabilă (Decizia de casare nr. 513 din 30 ianuarie 2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat această problemă, stabilind că măsura refacerii inspecţiei fiscale este legală, arătând şi că refacerea raportului de inspecţie fiscală era necesară şi pentru faptul că fără a se contesta existenţa investiţiilor înscrise în declaraţiile de impunere pe anii 1999-2001, autoritatea fiscală nu a acceptat forma în care consiliul local a conformat aceste investiţii. Or, aceste lipsuri au fost complinite ulterior constituind o confirmare de natură a recunoaşte dreptul reclamantei de a beneficia de facilităţile prevăzute la art. 10 din OG nr. 27/1996 (drept de deducere din profitul impozabil).
Menţinerea ca legală de către instanţa fondului a punctului 2 din Decizia A.N.A.F. nr. 357 din 11 noiembrie 2004, cu accent pe refacerea inspecţiei fiscale pentru aceeaşi perioadă (1999-2001) şi pentru acelaşi impozit (impozitul pe profit) reprezintă o soluţie care nu excede situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 105 alin. (3) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, susţinerile recurentei-reclamante nefiind confirmate prin cele arătate mai înainte, iar în acelaşi timp prin această abordare s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în contextul în care prin Decizia de casare s-a dat dezlegare problemei de drept în discuţie
Analizând principalul motiv de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă D.G.F.P. Bihor cu privire la sentinţa recurată, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod corect instanţa fondului a stabilit că problema dedusă judecăţii este aceea dacă operaţiunea de predare-primire a unui număr de 13 mijloace fixe aflate în patrimoniul societăţii reclamante către SC T.G.I.E. SRL reprezintă sau nu un transfer al dreptului de proprietate şi este sau nu o operaţiune impozabilă din punct de vedere al TVA, dând însă o dezlegare eronată acestei probleme, din perspectiva clauzei contractuale prin care reclamanta şi SC T.G.I.E. SRL şi-au dat acordul păstrării dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport în cadrul asocierii.
A stabilit instanţa de recurs că transferul celor 13 mijloace fixe către SC T.G.I.E. SRL a avut la bază o compensare de aport între asociaţi (factura reprezentând „diferenţă valorică de participare"), iar această operaţiune este în mod clar o operaţiune de transfer de bunuri în proprietatea altei persoane juridice, căreia i se aplică art. 2 alin. (1) lit. b) din OG nr. 3/1992 coroborat cu pct. 1.1. şi pct.1.5 din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei (aprobată prin HG nr. 512/1998), deci este vorba de un transfer ce se putea face doar pe bază de factură fiscală cu TVA.
Înalta Curte a arătat că nu se mai impune analiza motivelor de recurs ale ambelor părţi care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, nefiind incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie în anulare recurenta SC G.T.E. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele contestaţiei în anulare invocate conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ. privesc două aspecte:
Primul aspect priveşte faptul că Decizia contestată din 16 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este rezultatul neanalizării tuturor motivelor de recurs invocate. În cauză instanţa de recurs a analizat numai două din principalele critici din recurs şi nu totalitatea criticilor prin care au fost puse în evidenţă toate aspectele de nelegalitate ale sentinţei recurate.
Astfel, se arată că au fost analizate motivele privind reforma inspecţiei fiscale privind impozitul pe profit şi cheltuielile de judecată apreciindu-se că Decizia pronunţată în recurs este lovită de nulitate.
Al doilea aspect priveşte faptul că Decizia contestată prin care pe fond s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de contestatoare este rezultatul unei grave erori materiale privind aprecierea probei cu expertiză contabilă administrată în cauză şi privind statutul juridic al asociaţiei. Se arată că în speţă nu a operat un transfer al dreptului de proprietate de la asocierea în participaţiune la contestatară astfel cum s-a reţinut în mod eronat de instanţa de recurs deoarece operaţiunea de predare – primire a celor 13 mijloace fixe realizată prin protocolul din 3 ianuarie 2000 nu reprezintă un transfer al dreptului de proprietate ci o redare a posesiei mijloacelor fixe. În consecinţă, în mod greşit această operaţiune a fost calificată operaţiune purtătoare de TVA.
Analizând contestaţia în anulare în raport de motivele invocate.
Curtea va aprecia pentru următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin Decizia nr. 3181 din 16 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul declarat de intimata D.G.F.P. Bihor şi s-a modificat în tot sentinţa nr. 118/CA din 26 iunie 2009 şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de contestatoare.
Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta-contestatoare.
Curtea nu va reţine aspectele invocate de contestatoare deoarece în cauză Decizia recurată nu este rezultatul unei greşeli materiale, iar instanţa de recurs prin considerente a motivat pe larg motivele în fapt şi în drept pentru care a admis recursul declarat de autoritatea pârâtă şi a respins recursul declarat de reclamanta-contestatoare.
Cele invocate de contestatoare nu reprezintă motive de contestaţie în anulare în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., ci veritabile motive de recurs prin care se invocă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.
Nu se poate reţine că instanţa de recurs nu a analizat toate motivele de recurs invocate de contestatoare deoarece s-au analizat toate aspectele principale de nelegalitate invocate referitoare la sumele datorate de contestatoare cu titlu de impozit pe profit şi care justifică respingerea recursului contestatoarei.
Iar aspectele invocate ca fiind „greşeli materiale" cu privire la situaţia juridică a bunurilor ce formează activul patrimonial, al asociaţiei în participaţiune, acestea reprezintă în fapt erori de judecată privind aprecierea situaţiei de fapt, aspecte care nu pot fi reanalizate pe calea specială a contestaţiei în anulare. Aceasta deoarece nu sunt „greşeli materiale" în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 320 alin. (1) C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul SC G.T. SRL împotriva deciziei civile nr. 3181 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 55/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 552/2011. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
