ICCJ. Decizia nr. 560/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 560/2011
Dosar nr. 9753/2/200.
Şedinţa publică din 1 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prima instanţă
1.Obiectul acţiunii
Reclamantul O.C.S.S.S., în contradictoriu cu S.C.T.S.A.A. Bucureşti a solicitat suspendarea executării HG nr. 1054/2009 privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din administrarea Ministerului Sănătăţii pentru O.C.S.S.S., în administrarea Ministerului Sănătăţii, pentru S.C.T.S.A.A. Bucureşti, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că actul a cărui suspendare o solicită încalcă art. 44 alin. (1) teza 1 din Constituţie, privind garantarea dreptului de proprietate, de vreme ce s-a dispus transmiterea unui imobil în suprafaţă de 674 mp şi teren în suprafaţă de 595 mp, din administrarea O.C.S.S.S. în administrarea S.C.T.S.A.A. Bucureşti, deşi nu aparţine domeniului public al statului şi nu s-a cerut acordul reclamantei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 810 din 16 februarie 2010, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată,în contradictor cu pârâtul S.A. Bucureşti-Ilfov, succesor în drepturi al pârâtei chemată iniţial în judecată, desfiinţată prin HG nr. 1562/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că împrejurările invocate de reclamant în susţinerea cazului bine justificat creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului atacat, în sensul art. 2, lit. t) din Legea nr. 554/2004.
S-a constat că nici condiţia pagubei iminente nu a fost probată în speţă, conform art. 2, lit. ş) din Legea contenciosului administrativ, deoarece simpla transmitere a dreptului de administrare asupra imobilului nu demonstrează prin ea însăşi îndeplinirea acestei condiţii, eventuala producere a unei pagube, fiind necesar a fi consecinţa directă a cazului bine justificat care îndreptăţeşte suspendarea actului, fapt nedovedit în speţă.
II. Instanţa de recurs
1.Criticile reclamantei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul O.C.S.S.S. Bucureşti care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:
1. Deşi existau suficiente dovezi, instanţa a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte, recurentul susţinând că a dovedit îndeplinirea condiţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare.
Recurentul a arătat că a făcut pe deplin dovada „cazului bine justificat" cu cele 3 hotărâri judecătoreşti depuse la dosar, care dovedesc dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector I transmis spre administrare intimatului prin HG nr. 1054/2009, Guvernul necunoscând că recurenta este proprietara respectivului imobil.
S-a susţinut că autoritatea executivă a fost indusă în eroare de titulatura formularului tipizat intitulat „Clădiri şi terenuri din domeniul public al statului" pe care el a fost obligat să-l completeze, fiind pus în faţa unui fapt împlinit prin publicarea hotărârii a cărei suspendare a solicitat-o în Monitorul Oficial, astfel că nu a mai putut aduce la cunoştinţă forurilor obiecţiunile solicitate.
Recurentul a învederat că instanţa de fond nu s-a pronunţat în legătură cu dreptul său de proprietate, ocrotit de dispoziţiile art. 44 alin. (1), teza I din Constituţie, dovedit cu cele 3 hotărâri judecătoreşti, admiţând în mod eronat preeminenţa dreptului de administrare.
Cu privire la „paguba iminentă" - cea de-a doua condiţie ce trebuia îndeplinită pentru suspendarea HG nr. 1054/2009, recurentul a arătat că îndeplinirea acestei cerinţe era dovedită prin valoarea imobilului transmis prin HG nr. 1059/2009, cu care s-a micşorat patrimoniul său şi de imposibilitatea accesului şi controlului racordurilor la utilităţi aflate în imobilul transmis, acestea fiind necesare pentru funcţionarea recurentului, dar şi a Spitalului Elias.
2. Deşi la dosar existau suficiente dovezi, instanţa a pronunţat o hotărâre care nu se întemeiază pe probele existente. Recurentul a învederat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra dreptului său de proprietate dovedit prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, nici asupra valorii probatorii a acestora, suspendarea executării HG nr. 1054/2009 fiind solicitată în scopul apărării dreptului de proprietate asupra unui imobil trecut în administrarea altei instituţii, prezentându-se conţinutul celor 3 hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, opozabile „erga omnes": sentinţa nr. 309/2000 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S.N.C.R. împotriva pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (recurentul din prezenta cauză având calitatea de intervenient în acel proces f. 11-14 dosar fond) sentinţă devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2691 din 25 mai 2001 a C.S.J. (f.15-18 acelaşi dosar) soluţie confirmată şi de Decizia nr. 2116 din 23 mai 2003 a C.S.J., prin care s-a respins contestaţia în anulare (filele 19-22 dosar fond).
3. Sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În argumentarea acestei critici, recurentul a susţinut că deşi instanţa de fond a admis probe privind constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului transmis prin HG nr. 1954/2009, respectiv cele trei hotărâri judecătoreşti menţionate anterior, nu s-a pronunţat asupra lor, încălcându-se principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 129 şi art. 130 C. proc. civ. , prin nelămurirea aspectelor importante ale cauzei.
Recurentul a arătat că a adus suficiente argumente şi dovezi privind dreptul său de proprietate asupra imobilului ce formulează obiectul HG nr. 1054/2009, drept pe care cealaltă parte l-a contestat, astfel că instanţa avea obligaţia să analizeze susţinerile fiecărei părţi, să motiveze în fapt şi în drept soluţia, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., or hotărârea atacată prezintă numai o înşiruire de fapte şi argumente, fără a menţiona dovezile (înscrisurile) pe care se întemeiază, astfel că dispozitivul hotărârii nu corespunde adevărului.
Ulterior, la data de 15 noiembrie 2010, recurentul a depus la dosar o precizare a motivelor de recurs prin care invocă noi critici, care mai pot fi analizate întrucât s-au formulat peste termenul legal de motivare a recursului, de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 306 C. proc. civ., sentinţa atacată fiind comunicată recurentului la data de 3 iunie 2010, potrivit dovezii de la fila 146 dosar fond.
Lipsa avizului consultativ al C.E.S. la emiterea HG nr. 1054/2009 nu reprezintă o „excepţie de ordine publică" cum greşit susţine recurentul, pentru a fi analizată în afara termenului legal de motivare a recursului.
Nici înscrisurile noi depuse la dosar după dezbateri, la 26 ianuarie 2011, nu pot fi analizate, deoarece s-ar încălca principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse.
În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul Ministerul Sănătăţii a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
2. Considerentele instanţei de recur.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs formulate în termenul legal, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Actul administrativ unilateral se bucură de prezumţia de legalitate, valabilitate şi oficialitate, în sensul că este emis de autoritatea administrativă competentă, cu respectarea atribuţiilor prevăzute de lege, în regim de putere publică, pentru organizarea executării sau executarea unor dispoziţii legale, ceea ce motivează caracterul executoriu al acestuia.
Suspendarea executării unu act administrativ este o măsură de excepţie, care întrerupe temporar executarea, aceasta neputându-se dispune decât în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 din legea contenciosului administrativ, respectiv dacă există un „caz bine justificat" şi o „pagubă iminentă" aşa cum sunt definite aceste noţiuni de art. 2 lit. t) şi ş) din acelaşi act normativ.
Recurentul reclamant O.C.S.S.S. Bucureşti nu a reuşit să facă dovada îndeplinirii acestor condiţii.
Primele două critici ale recurentului vizează aceleaşi aspecte, respectiv interpretarea pretins greşită, de către prima instanţă, a dovezilor administrate care, în opinia recurentului, demonstrau că este proprietarul imobilului transferat prin HG nr. 1054/2009, împrejurare care proba îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării acestui act administrativ.
Susţinerile recurentului sunt nefondate, deoarece în cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ instanţa nu poate antama fondul cauzei.
Afirmaţiile recurentului de genul „nu a verificat şi nu s-a pronunţat dacă aceste hotărâri judecătoreşti constată sau nu dreptul nostru de proprietate asupra imobilului", „nu a mai arătat motivele în baza cărora şi-a formulat convingerea că nu suntem proprietari", „instanţa nu s-a pronunţat în legătură cu dreptul de proprietate constatat prin cele 3 hotărâri judecătoreşti", „… instanţa de judecată nu s-a pronunţat dacă suntem proprietarii imobilului transmis prin HG nr. 1054/2009" , „instanţa nu a luat în considerare aceste hotărâri judecătoreşti şi nici dreptul nostru de proprietate" ar fi putut fi analizate în cazul unei acţiuni petitorii, sau în constatarea dreptului de proprietate.
Faţă de obiectul acţiunii cu care recurentul – reclamant a învestit instanţa: suspendarea executării HG nr. 1054/2009 prin care s-a transmis dreptul de administrare a imobilului situat în Bucureşti, sect. I unei alte instituţii, recurentul pretinzându-se proprietarul acestui imobil, prin alegaţiile menţionate anterior chiar recurentul dovedeşte că în cauză nu exista „un caz bine justificat" în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să conducă la admiterea cererii de suspendare, din moment ce chiar şi el consideră că instanţa trebuia să lămurească dacă este sau nu proprietarul imobilului, aspect care excede prezentului cadru procesual.
Recurentul nu a făcut dovada unei stări de fapt sau de drept de natură să creeze o puternică îndoială asupra legalităţii HG 1054/2009, prima instanţă concluzionând corect că recurentul-reclamant nu a probat „un caz bine justificat", care să conducă la suspendarea executării actului administrativ.
Deşi neîndeplinirea uneia din condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este suficientă pentru a justifica respingerea cererii de suspendare a executării HG nr. 1054/2009, instanţa de recurs constată că în mod corect Curtea de Apel a stabilit că în cauză nu s-a dovedit nici existenţa unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. ş) Legea contenciosului administrativ, respectiv a unor dispoziţii în cuprinsul actului administrativ vizat a căror îndeplinire i-ar produce recurentului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat, ori perturbarea gravă a activităţii.
Transferul dreptului de administrare a imobilului ocupat de recurent, către o altă instituţie şi o presupusă lipsă de control a racordurilor la utilităţi nu constituie o „pagubă iminentă" în sensul textului menţionat anterior, mai ales că instituţiile implicate în această operaţiune fac parte din acelaşi sistem , fiind subordonate aceleiaşi autorităţi administrative, astfel că este greu de presupus că măsurile adoptate ar avea alt scop decât o mai eficientă organizare şi cu atât mai mult o eventuală dezavantajare a unora dintre instituţiile subordonate.
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de O.C.S.S.S. împotriva sentinţei civile nr. 810 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 558/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 57/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
