ICCJ. Decizia nr. 641/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 641/2011
Dosar nr. 941/59/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Actele cauzei şi soluţia atacată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 25 ianuarie 2008, sub nr. 94/59/2008, reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad a chemat în judecată pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile (M.M.D.D.) Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei din 12 decembrie 2007 emisă de către Administraţia Fondului pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere privind obligaţii la Fondul pentru Mediu din 5 octombrie 2007, împreună cu Raportul de inspecţie fiscală din 5 octombrie 2007, ambele emise de către Administraţia Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în ce priveşte nemotivarea actelor fiscale, lipsa indicării unui temei juridic concret care să stea la baza actelor de impunere este de necontestat şi că în ciuda faptului că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei se susţine că raportul de inspecţie fiscală ar conţine temeiul de drept, se observă că atât Decizia de impunere cât şi raportul de inspecţie fiscală conţin doar o înşiruire de acte normative, fără nicio menţiune privind suportul juridic concret al impunerii.
S-a mai arătat de către reclamantă că pentru ambalajele exportate, S.C. R. S.R.L. nu a datorat niciodată contribuţia la Fondul pentru Mediu şi că din activitatea de export a societăţii nu a rezultat şi nu rezultă deşeuri, astfel încât, raportat la această activitate, societatea reclamantă nu are calitatea de producător în accepţiunea legislaţiei mediului, deci nu poate fi obligată la plata cotei prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.
S-a arătat că societatea nu a avut calitatea de producător în ceea ce priveşte ambalajele exportate, deci nu datorează contribuţia la fondul de mediu aferentă acestora, situaţie în care actele atacate sunt vădit nelegale.
În ceea ce priveşte taxa pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, reclamanta a arătat că nici din raportul de inspecţie fiscală, nici din anexele la acesta, nu rezultă partea de sumă care ar constitui accesoriu la această contribuţie, iar temeiul legal nu este indicat, menţiunea acestuia doar odată cu soluţionarea contestaţiei nefiind suficientă.
S-a precizat faptul că raportul privind inspecţia fiscală împreună cu Decizia de impunere au fost emise după expirarea duratei maxime privind inspecţia fiscală, care potrivit art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal, nu poate depăşi 3 luni. În speţă raportul privind inspecţia fiscală împreună cu Decizia de impunere au fost comunicate societăţii în data de 05 octombrie 2007, deşi controlul a început încă din 12 martie 2007, cu aproape 7 luni înainte.
Prin Sentinţa civilă nr. 128 din 07 mai 2008 Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. "R." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi, în consecinţă, a anulat Decizia din 12 decembrie 2007, Decizia de impunere privind obligaţii la fondul pentru mediu din 5 octombrie 2007, precum şi Raportul de inspecţie fiscală din 5 octombrie 2007, emise de Administraţia Fondului pentru Mediu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin Decizia civilă nr. 737 din 11 februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 95/54/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a casat Sentinţa civilă nr. 128 din 07 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond a cauzei aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad a formulat contestaţie în anulare solicitând anularea deciziei civile contestate şi rejudecând pe fond cauza, respingerea recursului formulat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, iar prin Decizia civilă nr. 4462 din 20 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 47471/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins contestaţia în anulare formulată de S.C. R. S.R.L. Arad împotriva Deciziei civile nr. 737 din 11 februarie 2009.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 22 aprilie 2009 sub nr. 94.1/59/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 126 din 25 februarie 2010 Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în fond după casare, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti şi a dispus anularea Deciziei din 12 decembrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligaţii la fondul de mediu nr. 15682 din 5 octombrie 2007, şi a Raportului de inspecţie fiscală din 5 octombrie 2007, acte emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
Raportul de inspecţie fiscală din 05 octombrie 2007 ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere indică actele normative în temeiul cărora s-a efectuat inspecţia fiscală şi au fost stabilite obligaţiile fiscale suplimentare, fără a preciza articolul sau articolele din actele normative citate în baza cărora au fost stabilite obligaţiile fiscale respective.
Decizia de impunere privind obligaţii la fondul pentru mediu din 5 octombrie 2007 cuprinde exclusiv precizarea că obligaţiile fiscale ale S.C. "R." S.R.L. au fost stabilite cu respectarea, între altele, a OG nr. 11/1996, a Legii nr. 500/2002, a OG nr. 92/2003, a Legii nr. 73/2000, a OUG nr. 196/2005.
Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestaţie, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia din 12 decembrie 2007.
Pentru a lămuri speţa dedusă judecăţii, prin încheierea de şedinţă din 25 iunie 2009 instanţa a dispus la cererea reclamantei efectuarea în cauză a unei expertize contabile.
Răspunzând punctual la obiectivele expertizei, expertul a arătat că în perioada 07 iunie 2002 - 02 octombrie 2003 din gestiunea reclamantei au ieşit ambalaje în valoare de 283.768,01 RON, iar cota de 3% calculată la această sumă este de 8.513,04 RON.
Pentru perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, având în vedere ca reclamanta a pus la dispoziţie documente din care reiese că a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare şi reciclare prevăzute de HG nr. 349/2002, opinia expertului a fost că reclamanta nu datora contribuţia de 10.000 lei/kg respectiv 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de către S.C. R. S.R.L. în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006.
Având în vedere definiţia ambalajelor, evidenţa contabilă a societăţii, obiectul de activitate şi certificatul de audit, expertul a arătat că niciunul din aceste elemente nu duc la concluzia că în perioada 07 iunie 2002 - 02 octombrie 2003 reclamanta ar fi exportat ambalaje, în consecinţă opinia expertului contabil a fost că pentru această perioadă valoarea exportului de ambalaje este zero, societatea nefiind în situaţia de a calcula cota de 3% şi nici accesorii aferente.
În ceea ce priveşte cantitatea ambalajelor recuperate, reciclate şi valorificate de S.C. R. S.R.L. în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, expertul a opinat că reclamanta a valorificat o cantitate de 257.467 kg ambalaje şi a reciclat 130.491 kg ambalaje.
S-a mai reţinut în raportul de expertiză că societatea reclamantă a înregistrat cheltuieli cu combustibilii în valoare totală de 155.028 RON, care corespunde unei cantităţi de 50.868 litri benzină, iar în opinia expertului contabil suma de 21,86 RON reprezintă contribuţia pentru emisiile de poluanţi eliberaţi în atmosferă aferenţi consumului de benzină pentru perioada 07 iunie 2002 - 31 decembrie 2006.
Expert contabil asistent M.M. - consultant fiscal numit de către S.C. R. S.R.L. - a subscris în totalitate opiniei formulate de către expertul desemnat de instanţă şi a precizat că societatea nu a realizat export de ambalaje în perioada solicitată.
Pentru considerentele arătate şi având în vedere concluziile expertului contabil, concluzii ce fac parte integrată din hotărâre, instanţa a admis acţiunea reclamantei ca fiind întemeiată şi a dispus anularea actelor emise de pârâtă, ca fiind netemeinice şi nelegale, exonerând reclamanta de la plata sumelor prevăzute de aceste acte fiscale.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta aflată în culpă procesuală a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 32.105,3 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat recurs, invocând motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- în mod greşit a reţinut instanţa de rejudecare că societatea comercială reclamantă ar fi îndeplinit obiectivele anuale de valorificare-reciclare, prevăzut de HG nr. 349/2002 şi că, din acest motiv, nu ar datora contribuţia la Fondul pentru mediu;
- în mod greşit a reţinut instanţa de rejudecare că societatea comercială nu ar datora plata contribuţiei pentru ambalajele exportate, deoarece dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, în vigoare la perioada supusă controlului, se referă la ambalajele comercializate, fără a distinge între cele comercializate la export şi cele comercializate pe piaţa internă.
În concluzie, a susţinut autoritatea publică recurentă, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, cerând desfiinţarea acesteia şi respingerea acţiunii formulate de societatea comercială, actele administrativ fiscale fiind legale şi temeinice.
Societatea comercială a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, criticile acestuia nefiind decât reluări ale susţinerilor din întâmpinarea depusă în dosarul aflat în faţa instanţei de fond. Excepţia a fost respinsă prin Încheierea din 20 ianuarie 2011.
Referitor la fondul cauzei, societatea comercială a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de rejudecare este legală şi temeinică, cerând respingerea recursului.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat.
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată mai sus, prin Decizia de impunere nr. 15682/2007 emisă de Preşedintele Administraţiei Fondului pentru Mediu, în sarcina societăţii comerciale intimate a fost stabilit un debit de 449.075,00 RON constând din:
- cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii şi importatorii de ambalaje, în perioada 07 iunie 2002 - 2 octombrie 2003;
- contribuţia de 10.000 lei/kg, respectiv 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006;
- contribuţia "încasată pentru emisiile de poluanţi în atmosferă ce afectează factorii de mediu", în perioada 7 iunie 2002 - 31 decembrie 2006.
La debitul stabilit, au fost calculate majorări de întârziere până la data de 12 august 2007, în cuantum de 477.106,00 RON, suma totală datorată fiind astfel, de 926.181,00 RON.
În motivarea deciziei de impunere se afirmă că obligaţiile bugetare respective au fost constatate prin Raportul de inspecţie nr. X, fiind apoi enumerate actele normative care au constituit bază de referinţă a controlului.
Raportul de inspecţie fiscală din 5 octombrie 2007, întocmit de referenţii de specialitate din cadrul Administraţiei Fondului pentru Mediu, detaliază că suma de 477.106,00 RON reprezentând accesoriile debitului principal, este formată din suma de 423.323,00 RON majorări (dobânzi) de întârziere şi suma de 53.783,00 RON penalităţi de întârziere, iar pentru modul în care au fost stabilite obligaţiile constituite în sarcina societăţii comerciale s-a făcut trimitere la documentele şi evidenţele contabile aflate în anexele raportului.
În această situaţie, având în vedere motivarea deficitară a actelor fiscale atacate şi necesitatea lămuririi împrejurărilor de fapt care au stat la baza stabilirii obligaţiilor fiscale în sarcina societăţii comerciale, instanţa de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 201 şi următoarele C. proc. civ.
Raportul de expertiză contabilă judiciară a fost depus la instanţa de rejudecare la termenul din data de 26 noiembrie 2009, iar cauza a suferit apoi mai multe amânări, fiind soluţionată la data de 25 februarie 2010, fără ca autoritatea recurentă să formuleze obiecţiuni împotriva concluziilor expertului.
În această situaţie, instanţa de rejudecare şi-a întemeiat concluziile pe constatările şi interpretările expertului contabil în ceea ce priveşte documentele şi evidenţele contabile anexate la raportul de inspecţie şi prezentate de părţi.
Concluzia finală a expertului, însuşită de instanţa de fond, a fost aceea că, pentru perioada supusă controlului, societatea comercială nu datorează contribuţiile stabilite de organele de control datorită faptului că aceasta şi-a îndeplinit obligaţii stabilite prin HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor din ambalaje.
Astfel, expertul a stabilit că societatea comercială a valorificat cantitatea de 257.467 kg ambalaje şi a reciclat cantitatea de 130.491 kg ambalaje, depăşind obiectivele anuale de recuperare şi reciclare, astfel că nu mai avea obligaţia calculării şi plăţii sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.
Astfel, critica formulată în recurs este neîntemeiată, nefiind susţinută de dovezi, urmând să fie înlăturată de instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte critica privind contribuţiile pentru ambalaje exportate, din documentele contabile puse la dispoziţie, expertul a tras concluzia că, în perioada în discuţie, societatea comercială nu a exportat ambalaje ("valoarea exportului de ambalaje este zero"). Astfel, discuţia în legătură cu interpretarea art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, introdus prin OUG nr. 93/2001 aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2002, dacă ambalajele exportate sunt sau nu incluse în noţiunea de ambalaje comercializate de producători, este de prisos, din moment ce documentele contabile nu confirmă faptul că societatea comercială ar fi exportat ambalaje în perioada respectivă.
Astfel fiind, recursul formulat va fi respins, soluţia instanţei de fond fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei civile nr. 126 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2011. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 646/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
