ICCJ. Decizia nr. 663/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.H. a chemat în judecată pe pârâții Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România și D.C., solicitând instanței ce se va pronunța anularea hotărârii din 30 octombrie 2009 emise de autoritatea publică amintită anterior, cu consecința înlăturării sancțiunii care i-a fost aplicată.
Prin cererea aflată la dosar fond, reclamantul a renunțat la judecarea cauzei.
De asemenea, pârâtul D.C. a formulat întâmpinare, în care a solicitat respingerea contestației și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 29/F-CONT din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cauzei și a obligat această parte la plata sumei de 1.209 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ale pârâtului D.C.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, judecătorul fondului a reținut faptul că, la ultimul termen din 03 februarie 2010, reclamantul a precizat că înțelege să renunțe la judecata cauzei, întrucât sancțiunea aplicată a fost revocată.
Prima instanță a avut în vedere la soluționarea litigiului prevederile art. 246 C. proc. civ., dar și dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei hotărâri judecătorești a promovat recurs în termen legal reclamantul C.H., care consideră că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în acest sens, în dezvoltarea căii sale extraordinare de atac, recurentul apreciază că, în mod nelegal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată față de intimatul D.C., fiind încălcat art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
în argumentarea acestui punct de vedere, recurentul arată că obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezintă, în principiu, consecința culpei procesuale reținută în sarcina debitorului obligației respective.
în aceeași ordine de idei, recurentul menționează faptul că, după înregistrarea cererii pe rolul instanței de contencios administrativ, înaintea celui de al treilea termen de judecată, pârâta Comisia Națională de Disciplinară a Ordinului Arhitecților din România și-a revocat hotărârea de sancționare, motiv pentru care a înțeles să renunțe la judecată.
în concepția recurentului, el nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu i se putea imputa nicio culpă procesuală în promovarea acțiunii. în schimb, această culpă aparține Comisiei Naționale de Disciplină, care pronunțase hotărârea atacată și pe care a revocat-o abia după ce fusese chemată în judecată.
Prin întâmpinarea aflată la dosar, intimatul D.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte apreciază că se impune, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Instanța de control judiciar constată că sentința recurată este legală și temeinică, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și 3041 C. proc. civ. în vederea casării sau modificării hotărârii.
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația faptică.
Așa cum am relevat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ vizează anularea unei hotărâri emise de Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România, cu consecința firească a înlăturării sancțiunii aplicate reclamantului.
înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanță a aplicat prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Din actele dosarului rezultă faptul că, la termenul de judecată din 06 ianuarie 2010, prima instanță a dispus comunicarea unei copii după cererea de chemare în judecată pârâtului D.C., această dispoziție procesuală a fost îndeplinită.
în plus, nu trebuie ignorat faptul că reclamantul a depus la dosar o cerere scrisă de renunțare la judecată, la ultimul termen din 03 februarie 2010, așa cum s-a învederat anterior.
Pe de altă parte, pârâtul D.C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în cadrul întâmpinării, în situația respingerii contestației.
în speță, sunt incidente prevederile art. 246 C. proc. civ., care precizează următoarele:
- alin. (1): reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă;
- alin. (3): dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Or, în prezenta cauză, renunțarea la judecată s-a realizat abia la al treilea termen (03 februarie 2010), după ce a fost comunicată acțiunea pârâtului D.C.
Prin urmare, înalta Curte apreciază că prima instanță a procedat în mod corect la acordarea cheltuielilor de judecată intimatului persoană fizică.
în consecință, susținerile recurentului potrivit cărora instanța ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pe considerentul că nu s-ar afla în culpă procesuală, sunt nefondate și urmează a fi înlăturate de înalta Curte.
în primul rând, trebuie menționat că temeiul menționat că temeiul acordării cheltuielilor judiciare îl constituie prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., iar nu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., după cum se afirmă în motivarea recursului.
Ipotezele de aplicare a celor două norme juridice sunt distincte. Astfel norma cuprinsă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ. (conform căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată) își găsește aplicarea ori de câte ori instanța procedează la soluționarea cauzei, fie pe cale de excepție, fie pe fond.
Pentru situația renunțării la judecată, care presupune doar constatarea renunțării reclamantului la pretențiile sale, pe cale judiciară, aspectul privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost reglementat de legiuitor prin dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ.
Reținerea unei astfel de reglementări distincte și imperative se explică prin necesitatea remedierii oricărui prejudiciu produs pârâtului, ca efect al chemării sale în judecată, în scopul asigurării unei echități procedurale.
în al doilea rând, trebuie menționat faptul că acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de pârât în temeiul art. 246 alin. (3) C. proc. civ. nu este condiționată cu dovedirea culpei procesuale a reclamantului, de către partea adversă, după cum se pretinde în motivarea recursului.
Așadar, din interpretarea literală și gramaticală a textului art. 246 alin. (3) C. proc. civ. rezultă faptul că instanța nu are posibilitatea de a aprecia asupra acordării cheltuielilor ocazionate de litigiul respectiv, ci va dispune obligarea reclamantului la plata lor, independent de existența sau inexistența unei culpe procesuale, în ipoteza în care este investită cu o astfel de cerere din partea pârâtului.
în raport de cele expuse anterior, înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
în baza art. 274 alin. C. proc. civ., instanța de control judiciar a obligat recurentul la plata sumei de 620 RON cheltuieli de judecată către intimatul D.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5842/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5785/2011. Contencios → |
|---|
