ICCJ. Decizia nr. 773/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 773/2011
Dosar nr.6312/3/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 3657 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003, invocată de petenta SC R.P. SRL în contradictoriu cu Societatea Română de Radiodifuziune şi Guvernul României şi instanţa a constatat nelegalitatea dispoziţiilor mai sus indicate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 3 iunie 2010 sub nr. 6312/3/2010 s-a înregistrat la Tribunalului Bucureşti sesizarea instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003.
Excepţia a fost invocată de pârâta SC R.P. SRL prin întâmpinarea depusă la 16 decembrie 2009 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nr. 30829/299/2009, dosar care a fost declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă care prin încheierea din 11 mai 2010 a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată, suspendând soluţionarea fondului cauzei până la soluţionarea excepţiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 prevăd că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.
Hotărârea sus-indicată emisă de pârâtul Guvernul României a fost emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, astfel cum se prevede şi în preambulul acestei hotărâri de Guvern.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată prin OUG nr. 71/2003 "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele şi subunităţile fără personalitate juridică ale acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Din compararea dispoziţiilor atacate cu cele ale legii în executarea căreia a fost emisă HG nr. 977/2003 rezultă că s-a omis în mod nejustificat sintagma de "beneficiari ai serviciilor” atunci când se vorbeşte despre obligaţia de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, obligaţie aparţinând persoanelor juridice.
Instanţa a arătat că nu se poate reţine apărarea pârâtului Guvernul României, în sensul că ar fi fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 la elaborarea HG nr. 977/2003, cu referire la art. 3 alin. (2) din hotărâre, deoarece tocmai lipsa unor prevederi referitoare la calitatea de beneficiari ai serviciilor publice şi la modalitatea în care se face diferenţierea între persoanele care beneficiază de serviciul public şi celelalte persoane juridice, face ca textul contestat să adauge la lege în mod nejustificat.
S-a reţinut că este total eronată susţinerea aceluiaşi pârât în sensul că prin art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 s-a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice.
Pe de o parte, se observă că obligaţia plaţii este condiţionată de calitatea de beneficiar al serviciilor publice respective, iar pe de altă parte, o atare interpretare ar contraveni atât dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 (art. 2 pct. 40), cât şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 159/2004, care a reţinut că taxa este obligatorie, potrivit art. 40 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 71/2003, "pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice”.
Necondiţionarea prin art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 a plăţii taxei de calitatea de beneficiar încalcă aşadar dispoziţiile legale în aplicarea cărora a fost emisă extinzând obligaţia plaţii taxei şi în privinţa persoanelor juridice care nu beneficiază de serviciile publice pentru care taxa a fost instituită.
De altfel, instanţa a constatat că pârâtul Guvernul României nici nu a precizat, faţă de modalitatea de încasare a taxei respective, prin factura de energie electrică, cum sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la "plata unei taxe”, în condiţiile în care persoanele juridice şi mai ales societăţile comerciale pot avea mai multe puncte de lucru, ori sedii secundare, care nu sunt nici filiale, nici sucursale şi nici agenţii ori reprezentanţe, iar pentru fiecare din spaţiile deţinute acestea ar avea un alt contract privind plata energiei electrice.
Art. 56 din Constituţia României impune ca sistemul legal de impuneri să asigure o aşezare justă a sarcinilor fiscale, ori tocmai prevederea plaţii unei taxe fără a beneficia în schimb de servicii, reprezintă o încălcare a prevederilor sus-indicate.
Existenţa dreptului la informaţie nu poate duce la concluzia că toate persoanele au obligaţia să contribuie la cheltuielile serviciilor publice de radio şi televiziune.
Un drept nu poate fi transformat în obligaţie, deoarece fiecare cetăţean şi persoană este liberă să îşi exercite sau nu anumite drepturi şi să-şi aleagă modul în care îşi exercită anumite drepturi.
Nu se poate confunda dreptul la informaţie, care poate fi exercitat inclusiv prin modalităţile prevăzute de Legea nr. 544/2001, cu obligaţia de plată a unei taxe pentru un serviciu de care poţi sau nu să beneficiezi în funcţie de propria alegere.
Instanţa a constatat că nu se poate reţine nici susţinerea pârâtului că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, deoarece potrivit art. 4 alin. (3) din această lege, actele normative date în executarea legilor, a ordonanţelor "se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Instanţa a constatat că art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 extinde în mod nejustificat aplicarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi la persoanele juridice care nu sunt beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care stabilesc obligativitatea plăţii taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii, ignorând faptul că prin aceste dispoziţii legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio;
- au fost interpretate greşit, de asemenea, considerentele Deciziei nr. 159/2004 pronunţată de Curtea Constituţională, decizie care nu reţine încălcarea prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituţie şi constată că „această taxă este instituită prin lege, iar Guvernul stabileşte doar cuantumul ei, precum şi scutiri de plată”, fără a se face referire la calitatea de beneficiari al serviciului din partea plătitorilor de taxă ;
- în temeiul Tratatului CE statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea serviciului public de radiodifuziune, astfel cum rezultă inclusiv din Protocolul de la Amsterdam, statele membre optând pentru metode diferite de finanţare - impozite generale sau taxe de licenţă plătibile de către deţinătorii de televiziune.
În drept recurentele şi-au încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Astfel, art. 40(3) din Legea nr. 41/1994 foloseşte termenul de „beneficiari” înţelegând prin aceasta persoane juridice care folosesc în mod concret şi efectiv serviciul pentru care se solicită respectiva taxă.
Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost ca taxa să fie achitată indiferent dacă aceştia utilizează sau nu respectivul serviciu, nu ar mai fi folosit acest termen, care presupune în mod neechivoc un beneficiu.
În acest sens, relevante sunt şi dispoziţiile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 care defineşte "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică - sau un serviciu public".
Referitor la deciziile Curţii Constituţionale invocate în apărare de către recurentul-pârât şi recurentul-intervenient, interpretarea acestora este făcută în mod eronat de către recurenţi, cele statuate în aceste decizii nefiind în sensul anulării sintagmei "beneficiari" din conţinutul art. 40(3) din Legea nr. 41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 40(3) din Legea nr. 41/1994, tocmai pentru că acest articol îi viza doar pe cei care beneficiază de serviciile respective. Critica adusă de petent constă în faptul că acest articol nu ar fi avut în vedere şi situaţia celor care nu au receptoare radio şi deci, nu beneficiază de serviciul pentru care se solicită plata. Curtea a respins această cerere, precizând că "obligaţia prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective".
Referitor la invocarea Protocolului de la Amsterdam în ceea ce priveşte finanţarea serviciului public de televiziune, acest text este neconcludent, deoarece cuprinde prevederi de principiu privind reglementările legislative, iar în speţă se pune problema conformităţii hotărârii de guvern cu legea în baza căreia a fost emisă.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte apreciază că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, într-o problemă de drept identică pronunţându-se, în acelaşi sens, Decizia nr. 317 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de Societatea Română de Radiodifuziune şi Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 3657 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 772/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 775/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
