ICCJ. Decizia nr. 908/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.908/2011
Dosar nr.3383/2/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuerşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta T.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 224/2001, situat în comuna C., judeţul Olt, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 RON pe zi de întârziere până la emiterea titlului, susţinând că interesul promovării prezentei acţiuni urmăreşte obligarea pârâtei la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 532 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca rămasă fără obiect acţiunea formulată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă a soluţionat dosarul reclamantei prin emiterea titului de despăgubire, reprezentat de Decizia nr. 6076 din 18 septembrie 2009, însă la o dată ulterioară introducerii acţiunii, făcând astfel aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că a fost obligată în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, întrucât, în speţă, a fost parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar în şedinţa din 18 august 2009 autoritatea a emis Decizia nr. 6076 conţinând titlul de despăgubire în cuantum de 79.900 RON, în favoarea reclamantei, decizie care după redactare şi semnare a fost comunicată acesteia.
Recurenta-pârâtă a arătat că dosarul aferent dispoziţiei nr. 167/2002 emise de Primarul comunei C. pe numele reclamantei a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale şi în urma verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură s-a constatat că acesta nu este complet, motiv pentru care a fost restituit Primăriei comunei C. în data de 14 noiembrie 2007. Dosarul a fost retrimis Secretariatului Comisiei Centrale în 18 septembrie 2008, însă nu a putut fi primit pentru că nu era complet şi de abia în 08 decembrie 2008 a fost înaintat din nou de către primărie, având ataşate de această dată toate înscrisurile prevăzute de pct 16.5 din Normele metodologice pentru aplicarea Titului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta-pârâtă a arătat că în perioada 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008 dosarul de despăgubire s-a aflat în posesia Primăriei comunei C., entitate care avea obligaţia să transmită de la început un dosar complet şi faţă de care nu poate fi ţinută Comisia Centrală să răspundă.
În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că, întrucât societatea de evaluatori desemnată iniţial nu s-a conformat solicitării, în şedinţa din 23 aprilie 2009 a aprobat reatribuirea dosarului unui alt evaluator, iar la 6 mai 2009 dosarul a fost trimis unui alt evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, lucrarea a fost întocmită şi a fost comunicată reclamantei care nu a formulat obiecţiuni, emiţându-se astfel Decizia de despăgubiri.
Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că este o entitate fără personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 13 alin. (5) din HG nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
În subsidiar, recurenta – pârâtă a susţinut că respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, având în vedere că pentru soluţionarea cauzei au fost necesare trei termene de judecată, dar şi faptul că acţiunea a rămas fără obiect, impunându-se astfel micşorarea lui în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin concluziile scrise depuse la dosar pârâta a reiterat criticile din recurs.
5. Apărarea intimatei-reclamante
Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursulu.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii decizei privind titul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în comuna C., judeţul Olt.
Criticile sentinţei atacate se rezumă practic la apărări privind complexitatea procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii pârâte în derularea acesteia.
Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanţă care, deşi a respins acţiunea ca lipsită de obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 din acelaşi Cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
În speţă, recurenta-pârâtă a făcut dovada emiterii deciziei de despăgubiri după introducerea cererii de chemare în judecată, actul fiind emis după trecerea unui termen de şapte ani de la emiterea dispoziţiei nr. 167 din 26 februarie 2002, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, şi de patru ani de la primirea dosarului aferent acestei dispoziţii (Dosar nr. 5101/CC din 17 noiembrie 2005).
Apărarea recurentei în sensul că în perioda 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008 (aproximativ un an) s-a aflat dosarul în posesia primăriei nu o exonerează de răspundere, întrucât nu constituie o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluţionarea cererii într-un termen rezonabil.
Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproşată instanţei de fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantei nu poate fi socotit disproporţionat de mare faţă de complexitatea pricinii şi a demersurilor efectuate pentru recunoaşterea dreptului subiectiv al părţii.
Deşi nu are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacităţii sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operaţiuni şi acte administrative în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.
2. Soluţia pronunţată în recur.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 532 din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 884/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 909/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
