ICCJ. Decizia nr. 910/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.910/2011
Dosar nr.9693/2/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuerşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor P.L. în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2006, de 2% începând cu data de 01 aprilie 2007 şi 11% începând cu data de 01 octombrie 2007. De asemenea, s-a solicitat plata dobânzilor legale, indexarea sumelor şi operarea menţiunilor în carnetul de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că majorările salariale menţionate au fost reglementate prin Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 şi OG nr. 10/2007, iar prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale s-a produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, ce contravine şi prevederilor Directivei 2000/78/CE.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1901 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03 iulie 2008 s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ca urmare a acestor decizii, normele privind salarizarea poliţiştilor nu pot fi înlocuite cu normele de salarizare a altor funcţionari publici pe motiv de discriminare, ci salarizarea poliţiştilor urmează să se facă după dispoziţiile OG nr. 38/2003 iar dispoziţiile art. 43 din OG nr. 38/2003, nu pot fi invocate, acest text de lege nefiind aplicabil în speţă.
Potrivit art. 2 din OG nr. 6/2007 „Prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată”.
Formularea legii este una limitativă, astfel încât ea nu putea fi extinsă la alte categorii de funcţionari decât cele menţionate în text.
Aşadar, aplicabilitatea art. 43 din OG nr. 38/2003 intervine doar în măsura în care norma prin care se reglementează salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcţionarii cu statut special. Or, prin formularea sa, OG nr. 6/2007 limitează aplicabilitatea dispoziţiilor sale la funcţionarii publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 excluzând în acest fel pe funcţionarii publici cu statut special.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul-reclamant Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor P.L., în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
Legea nr. 232/2007 privind aprobarea OG nr. 6/2007 prevede majorări salariale pentru toţi funcţionarii publici.
Prima instanţă a apreciat în mod greşit că poliţiştii sunt excluşi de la indexarea salariilor pe considerentul că aceştia sunt încadraţi conform Legii nr. 360/2002, iar nu în temeiul Legii nr. 188/1999, această interpretare contravine OG 38/2003 potrivit căreia salariile poliţiştilor se vor indexa conform OG 6/2007, modificată prin Legea nr. 232/2007, ce se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999, OG 38/2003, Legea nr. 360/2002.
În ce priveşte dispoziţiile art. 43 din OG nr. 38/2003, recurentul-reclamant a susţinut că nu sunt aplicabile în speţă, însă reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere.
Totodată, a arătat că acţiunea nu a fost întemeiată în principal pe dispoziţiile OG 137/2000, cum eronat s-a reţinut de către instanţa de fond, ci pe dispoziţiile OG 6/2007 şi OG 38/2003. Astfel, autoritatea pârâtă a făcut o discriminare în sensul art. 2 din OG 37/2000 prin excluderea poliţiştilor de la aceste majorări salariale.
A mai susţinut recurentul că atunci când a făcut trimitere la dispoziţiile OG nr. 137/2000 nu s-a făcut referire că ar fi fost discriminat de către legiuitor prin emiterea unor acte normative şi nu a solicitat să se anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative, ci, dimpotrivă, a invocat faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administraţiei publice pârâte au produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000 prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale.
5. Apărarea intimatului-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursulu.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin OG nr. 10/2007, s-a stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, avute la data de 31 decembrie 2006, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit OG nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006.
Referitor la majorările salariale solicitate de reclamant, în temeiul OG nr. 10/2007, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că valoarea sectorială majorată conform OG nr. 3/2006 şi OG nr. 10/2007, s-a aplicat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale şi altor instituţii.
În speţă, reclamantul face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special (poliţişti) salarizaţi conform dispoziţiilor din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, rezultând cu evidenţă că acesta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadraţi, potrivit anexei II pct. 11, pct. 12 şi pct. 13 din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Prim Adjunctul Procurorului General şi Adjunctul acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările menţionate.
Începând cu 1 ianuarie 2007 poliţiştii au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006, cu privire la modificarea OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, astfel încât se constată că reclamantul nu se află într-o situaţie similară cu cea a categoriei funcţionarilor publici care au beneficiat de creşterile salariale conform OG nr. 10/2007 şi nici nu au fost excluşi de la creşterile salariale acordate de legiuitor.
Critica recurentului-reclamant în sensul aplicării dispoziţiilor OG nr. 10/2007 şi categoriei poliţiştilor nu poate fi primită, pentru că reglementarea modalităţilor de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului şi nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Acordarea acestor creşteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Principiul egalităţii statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant.
Totodată, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, întrucât nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.
Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat în sensul că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statului introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În concluzie, se constată că hotărârea instanţei de fond este pusă la adăpost de orice critică, o discriminare a recurentului în raport cu alte categorii de salariaţi din sistemul bugetar la care face referire în motivele de recurs nu poate fi primită, acesta neaflându-se într-o situaţie identică cu cea invocată.
2. Soluţia pronunţată în recur.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor P.L. în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V. împotriva sentinţei nr. 1901 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 909/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 912/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
