ICCJ. Decizia nr. 930/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 930/2011
Dosar nr. 90/57/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 114/F/CA din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul K.W.I. în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate şi, în consecinţă, a anulat actul de constatare a stării de incompatibilitate nr. A/1142/I.I din 26 noiembrie 2009 întocmit de pârâtă, respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin actul nr. A/1142/I.I/2009 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate s-a constatat că în perioada 23 aprilie 2003–18 mai 2004 reclamantul K.W.I. s-a aflat în stare de incompatibilitate, iar încetarea stării de incompatibilitate are loc prin demisie, efectele acesteia fiind atât în planul raporturilor comerciale ale contractului de societate, cât şi în planul răspunderii personale, urmare a încetării stării de incompatibilitate.
Prima instanţă a reţinut că demisia sau retragerea reclamantului din consiliul de administraţie al SC P.I. Şura Mică SA a devenit efectivă la data de 19 mai 2003, când locul său a devenit vacant, urmând ca după convocarea Adunării generale a acţionarilor să fie nominalizaţi noii membri în consiliul de administraţie, conform procesului-verbal de şedinţă cu aceeaşi dată.
Nominalizarea noilor membri în consiliul de administraţie a fost făcută de Adunarea generală a acţionarilor la data de 12 decembrie 2003, conform procesului-verbal de şedinţă cu aceeaşi dată, înscris, care de altfel, a stat la baza încheierii judecătorului delegat cu prilejul întocmirii încheierii din 18 mai 2004 şi care a fost omis de agenţii autorităţii pârâte la analiza stării de incompatibilitate a reclamantului, iar modificarea corespunzătoare a actului constitutiv a avut loc la 23 februarie 2004, fiind autentificat de notarul public la data de 04 mai 2009, înscrierea lui având loc la data de 18 mai 2004 la registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Sibiu.
Aşa fiind, prima instanţă a constatat că demisia reclamantului a fost depusă înlăuntrul termenului prevăzut de art. 91 teza a II-a din Legea nr. 161/2003, acesta neaflându-se deci în stare de incompatibilitate.
Totodată, a reţinut faptul că actul de constatare a stării de incompatibilitate este un act administrativ, scopul încheierii lui constă în producerea de efecte juridice în patrimoniul emitentului şi a destinatarului actului, or, actul întocmit de agenţii pârâtei nu poate produce niciun efect juridic la data întocmirii sale, fiind aşadar ineficient.
Prima instanţă a constatat astfel că singura sancţiune decurgând din reţinerea stării de incompatibilitate pentru aleşii locali, era cea prevăzută de art. 91 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, însă mandatul de primar al reclamantului, în raport cu care s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate, s-a consumat în anul 2004, aşa încât eventuala sa sancţionare este lipsită de obiect. Pe de altă parte, aplicarea unor sancţiuni reglementate prin acte normative ulterioare, chiar decurgând dintr-o stare de incompatibilitate reală, aduce atingere principiului neretroactivităţii legii şi actelor subsecvente acesteia.
Concluzionând, judecătorul fondului a avut în vedere şi Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, potrivit cu care normele juridice din cadrul Legii nr. 144/2007, ce au constituit temeiul juridic al verificării agenţilor autorităţii pârâte şi al actului de constatare a stării de incompatibilitate, au fost declarate neconstituţionale, or, lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea efectelor de drept, dacă există, a actelor subsecvente emise în temeiul acestora.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- menţiunea cu privire la retragerea din calitatea de administrator a reclamantului a devenit efectivă la data de 28 mai 2004, potrivit încheierii nr. 4470 din 28 mai 2004. Toate actele întocmite în anul 2009, pentru a infirma anumite stări de fapt anterioare anului menţionat, nu pot contrazice actul oficial emis de judecătorul de la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Sibiu, respectiv încheierea nr. 4470/2004. Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, „înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data publicării lor în M. Of. al României, Partea a IV-a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea nu dispune altfel”, iar conform alin. (2) „persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care există dovada că ele erau cunoscute de aceştia”. Prin urmare, susţine recurenta, starea de incompatibilitate este dovedită pentru perioada 23 aprilie 2003–28 mai 2004;
- în mod greşit instanţa de fond a invocat în considerentele hotărârii pronunţate la 27 aprilie 2010 Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 care nu fusese publicată şi ale cărei prevederi au putere numai pentru viitor, de la data publicării în M. Of. al României, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
Recurenta şi-a încadrat în drept din punct de vedere procedural, motivele de recurs, în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 91 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „alesul local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoarea a prezentei legi”.
Astfel, potrivit interpretării literale a textului de lege menţionat, singura obligaţie ce revine persoanei aflate în stare de incompatibilitate este aceea de a demisiona din una din funcţiile deţinute, iar reclamantul-intimat şi-a îndeplinit această obligaţie prin depunerea demisiei (act de voinţă unilateral) la societatea unde funcţiona ca membru în consiliul de administraţie, respectiv SC P.I. Şura Mică SA. Actul demisiei a fost înregistrat în registrele societăţii la data de 19 mai 2003, fiind efectuat în termenul legal prevăzut de Legea nr. 161/2003.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut în mod corect ca fiind nerelevantă împrejurarea că înscrisurile referitoare la renunţarea la calitatea de administrator au fost transmise de societate către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Sibiu la o dată ulterioară, pronunţându-se încheierea judecătorului delegat nr. 4470 din 28 mai 2004, această împrejurare nefiindu-i imputabilă reclamantului, care nu mai avea calitatea de a cere efectuarea de înregistrări în numele societăţii. Pentru acest motiv, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, invocate de recurent, nu îi pot fi opuse intimatului-reclamant.
De menţionat, totodată, că recurenta-pârâtă nu a prezentat nicio probă contrarie prezumţiei de veridicitate pe care o au înscrisurile emanând de la SC P.I. Şura Mică SA, care atestă data demisiei, ci a susţinut numai că această demisie ar deveni operantă de la data încheierii judecătorului delegat, concluzie nesusţinută de textul legal incident în cauză (art. 91 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 161/2003).
În ceea ce priveşte greşita invocare de către instanţa de fond a prevederilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010, care nu fusese publicată, acest motiv de recurs este întemeiat, în sensul că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, o astfel de decizie îşi produce efectele pentru viitor, de la data publicării, dar acest unic motiv nu poate conduce la admiterea recursului, deoarece subzistă celelalte considerente ale instanţei de fond şi care au condus la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 114/F/CA din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 929/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 944/2011. Contencios → |
|---|
