ICCJ. Decizia nr. 993/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 993/2011
Dosar nr.1621/57/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, reclamantul V.H. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Inspecţia Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, solicitând instanţei de contencios administrativ ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 189 din 12 octombrie 2009 emisă de Inspecţia Socială, repunerea sa în funcţia deţinută anterior, obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.
Prin întâmpinarea existentă la dosar, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a invocat excepţia necompetenţei materiale, în raport de art. 4 alin. (7) din OUG nr. 105/2009, art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 284 C. mun. şi cu art. 71 din Legea nr. 168/1999, cu motivarea că operează o asimilare a contractului de management cu contractul individual de muncă.
De asemenea, a fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, întrucât Decizia nr. 189/2009 a fost emisă de Inspecţia Socială, care s-a desfiinţat ca urmare a comasării prin absorbţie, iar activitatea a fost preluată de către Inspecţia Muncii, în baza HG nr. 1377/2009.
În plus, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a invocat şi excepţia netimbrării cererii, fapt ce ar fi condus la anularea acesteia.
Pe de altă parte, Inspecţia Muncii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în principal, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În altă ordine de idei, reclamantul şi-a completat acţiunea, prin care a solicitat constatarea nulităţii deciziei nr. 189 din 12 octombrie 2009 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Socială, cât şi a Ordinului nr. 1636/2009 al Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, dar şi acordarea de daune morale în sumă de 10.000 RON.
Inspecţia Muncii a depus o completare la întâmpinare.
Totodată, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că solicită introducerea în cauză a pârâtei Inspecţia Muncii.
Prin sentinţa nr. 98/F/CA din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ridicate de acest pârât, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Inspecţia Muncii, ca succesoare în drepturi a Inspecţiei Sociale, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul V.H. împotriva acestei pârâte, a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a anulat Decizia nr. 189 din 12 octombrie 2009 emisă de acelaşi pârât, a obligat pârâtul la reintegrarea reclamantului în funcţia de director coordonator la Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane” – Regiunea Vest, a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului, a drepturilor salariale cuvenite, începând cu data de 12 octombrie 2009 şi până la reintegrarea pe funcţia de director coordonator al acestuia, sume ce vor fi actualizate în raport de rata inflaţiei, a respins cererile reclamantului de anulare a ordinului nr. 1636/2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de acordare a daunelor morale şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a avut în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.
Cu ocazia soluţionării excepţiei de necompetenţă materială, instanţa de fond a amintit art. 10 din HGnr. 527/2009 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, Curtea de apel a invocat art. 23 alin. (4) din HGnr. 11/2009, anexa 2 din acelaşi act administrativ, atunci când s-a pus problema rezolvării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Inspecţia Muncii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 189 din 12 octombrie 2009 emisă de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin Inspectoratul General de Stat din cadrul Inspecţiei Sociale, s-a dispus, în temeiul art. 4 din OUG nr. 105/2009, revocarea reclamantului din funcţia de director coordonator al Organismului Intermediar Regional Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane” – Regiunea Vest, începând cu data de 12 octombrie 2009.
În primul rând, judecătorul fondului a subliniat importanţa motivării unui act administrativ, care este o formalitate substanţială, a cărei absenţă sau insuficienţă determină anularea actului.
În opinia magistratului, actul dedus judecăţii (reprezentat de Decizia nr. 189/2009) nu cuprinde o astfel de motivare: înşiruirea unor act normative sau individuale nu suplineşte această lipsă, întrucât analiza acestora nu permite nici subiectului de drept căruia îi este adresat şi nici instanţei de contencios administrativ să observe, respectiv, să cenzureze raţionamentul instituţiei emitente a actului.
Prin urmare, actul atacat prezintă un viciu formal fundamental sancţionabil cu anularea acestuia.
Pe de altă parte, prima instanţă a apreciat că încetarea contractului de management din iniţiativa autorităţii are caracterul unei concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în sensul art. 58 alin. (1) şi art. 65 alin. (1) C. mun.
În plus, instanţa de fond a reţinut că reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 6 octombrie 2009-31 octombrie 2009, conform certificatelor medicale existente la dosar, astfel că a constatat că Decizia emisă la 12 octombrie 2009 (cu aplicabilitate din 12 octombrie 2009) încalcă art. 60 alin. (1) lit. a) C. mun., conform căruia concedierea nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.
De asemenea, prima instanţă a considerat că pârâtul nu a respectat art. 73 C. mun., în sensul acordării preavizului de 15 zile lucrătoare.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa a mai constatat că dispoziţia preconizată de reintegrare a reclamantului pe funcţia deţinută anterior şi încasarea salariului lunar pentru activitatea prestată pe perioada menţinerii în funcţie asigură satisfacţia acestuia, precum şi protecţia efectivă a drepturilor persoanei vătămate şi repararea echitabilă a prejudiciului invocat.
Pe de altă parte, cererea reclamantului de anulare a ordinului nr. 1636/2009 a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în cauză nu s-a făcut dovada efectuării procedurii prealabile, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost promovat în termen legal recurs de către pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, care a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul consideră că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, astfel că motivul de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a reiterat excepţia de necompetenţă materială, invocând art. 4 alin. (7) din OUG nr. 105/2009, astfel că operează asimilarea contractului de management cu un contract individual de muncă.
O altă critică adusă de recurent vizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
În esenţă, recurentul a reamintit instanţei de control judiciar aceleaşi apărări ca şi la prima instanţă, prin invocarea unor texte normative similare din întâmpinare.
În plus, o altă critică a recurentului se referă la excepţia netimbrării acţiunii, care nu a fost motivată în fapt şi în drept.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dar şi al art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, admiterea recursului, având în vedere considerentele care vor fi relevate în continuare.
Mai precis, instanţa de control judiciar constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În primul rând, trebuie menţionat faptul că soluţia Curţii de apel în legătură cu excepţia de necompetenţă materială este corectă din punct de vedere legal.
Potrivit art. 10 din HG nr. 527/2009 privind aprobarea modelului cadru al contractului de management, litigiile izvorâte din încetarea contractului se soluţionează conform prevederilor care reglementează contenciosul administrativ.
În cauză, după cum vom aminti mai jos, litigiul de faţă vizează un act administrativ încheiat de o autoritate publică centrală.
Prin urmare, devin incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel că, în primă instanţă, competenţa revine Curţii de apel.
În altă ordine de idei, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este neîntemeiată.
În raport de art. 23 alin. (4) din HG nr. 11/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, conducătorii instituţiilor publice aflate în subordinea sau coordonarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sunt numiţi şi eliberaţi în funcţie de Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, după caz, cu respectarea condiţiilor legale.
În plus, anexa 2 din acelaşi act normativ precizează că organismele intermediare regionale sunt instituţii publice în subordinea acestui minister.
Prin urmare, Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale avea competenţa exclusivă de eliberare din funcţie a reclamantului din funcţia de director coordonator al Organismului Intermediar Regional Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane” – Regiunea Vest.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, în aparenţă, Decizia nr. 189 din 12 octombrie 2009 este emisă de Inspecţia Socială, prin Inspectorul General de Stat. Însă, în urma verificării primului temei juridic al actului aflat în discuţie (respectiv, Ordinul M.M.F.P.S. nr. 1636/2006), se poate constata că actul respectiv a fost încheiat în baza puterilor delegate de către ministru, în persoana inspectorului general de stat, iar nu inspecţiei Sociale în sine, de a emite actele de revocare şi de numire a conducătorilor structurilor deconcentrate.
Prin urmare, argumentele aduse de către recurentul-pârât în cele două faze procesuale pentru a justifica lipsa legitimării sale procesuale pasive nu pot fi primite de Înalta Curte.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că excepţia netimbrării acţiunii nu a fost motivată în fapt şi în drept.
Un alt considerent pentru care ea va fi înlăturată, este acela că suntem în prezenţa unui litigiu de contencios administrativ, în care devin incidente prevederile Codului muncii aplicabil ca drept comun în materie, în baza art. 295 alin. (2) C. mun. În plus, cauzele salariaţilor sunt scutite de plata taxei de timbru, în baza art. 15 din Legea nr. 146/1997.
De asemenea, nu trebuie ignorate prevederile art. 4 pct. 11 din OUG nr. 105/2009.
Mai trebuie arătat că acest ultim act normativ impune ca acei conducători ai serviciilor de concentrate prevăzute expres în anexa la ordonanţă să fie excluşi din categoria funcţionarilor publici.
Iar în materia contenciosului administrativ nu există dispoziţii de drept substanţial aplicabile raporturilor de serviciu de natură contractuală ale persoanelor numite prin act administrativ al ordonatorului principal de credite, cum a fost şi cazul intimatului-reclamant. În consecinţă, aşa cum am indicat mai sus, trebuie analizată şi respectarea Codului muncii.
Pe fondul cauzei, pentru corecta soluţionare a litigiului, trebuie subliniat faptul că, prin intrarea în vigoare a OUG nr. 105/2009 şi publicarea acesteia în M. Of. nr. 668/06.10.2009, a fost abrogată OUG nr. 37/2009.
În acelaşi timp, art. 4 alin. (1) din OUG nr. 105/2009 prevedea în mod expres desfiinţarea posturilor care confereau calitatea de conducători ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, cum era şi cazul intimatului-reclamant.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că atât actul în baza căruia a fost numit intimatul-reclamant (OUG nr. 37/2009), cât şi actul în temeiul căruia a fost eliberat din acea funcţie de conducere (OUG nr. 105/2009) au fost declarate neconstituţionale.
Pe cale de consecinţă, reintegrarea acestei persoane fizice în funcţia deţinută anterior echivalează cu reactivarea unui act normativ abrogat şi neconstituţional.
Cu alte cuvinte, nu există temei juridic în vederea reintegrării intimatului-reclamant în funcţia deţinută anterior.
Desigur, se poate reţine că Decizia nr. 189 din 12 octombrie 2009 nu-i produce nicio vătămare intimatului-reclamant, de vreme ce efectele acesteia se produc după declararea ca neconstituţională a OUG nr. 37/2009.
Ca un corolar al reţinerii legalităţii actului administrativ indicat anterior şi al reintegrării persoanei fizice în funcţia deţinută anterior, apare firească şi neacordarea drepturilor salariale aferente.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că sunt corecte raţionamentele primei instanţe în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Inspecţia Muncii, ca succesoare în drepturi a Inspecţiei Sociale.
De asemenea, este corectă şi soluţia Curţii de apel, în sensul respingerii cererii de anulare a Ordinului nr. 1636/2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale , întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii unei cerinţe de admisibilitate, respectiv procedura administrativă prealabilă impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Ca urmare a soluţiilor pronunţate, Înalta Curte apreciază că nici acordarea unor daune morale reclamantului nu se justifică: în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 988 C. civ. şi nu există nicio faptă culpabilă a autorităţii publice emitente care să fi putut crea prejudicii de ordin moral reclamantului.
În concluzie, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa în parte, în sensul că va respinge capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 189 din 12 octombrie 2009 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Socială, obligarea la reintegrarea reclamantului şi la plata drepturilor salariale şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei nr. 98/F din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în parte, în sensul că respinge capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 189 din 12 octombrie 2009, emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Inspecţia Socială, obligarea la reintegrarea reclamantului şi la plata drepturilor salariale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 992/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 996/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
