ICCJ. Decizia nr. 1020/2012. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1020/2012
Dosar nr. 6694/2/2011
Şedinţa publică de la 24 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cadrul procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Major General şi A.C., în calitate de director al acestei autorităţi, să aplice directorului instituţiei debitoare amenda prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 944/2010, pronunţată în dosarul nr. 3067/2/2009 al acestei instanţe, începând de la data de 07 ianuarie 2011 şi până la executarea efectivă şi integrală a tuturor obligaţiilor stabilite prin acest titlu executoriu; să oblige debitorul Statul Major General la plata de despăgubiri materiale în valoare de 10.000 lei şi daune morale în valoare de 5.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea Curţii de Apel.
Prin sentinţa nr. 5695 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect invocate de pârâtul Statul Major General prin Ministerul Apărării Naţionale ca neîntemeiate şi a respins cererea formulată de reclamanta C.C.G., în contradictoriu cu pârâţii Statul Major General şi A.C., în calitate de director al acestei autorităţi, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că ambele excepţii invocate sunt neîntemeiate. Astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, privind lipsa procedurii prealabile, precum şi faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie sunt executorii ope legis, nemaifiind necesară învestirea cu formulă executorie, Curtea, reţine că acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată în fapt şi în drept pe dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004 care reglementează obligaţia de executare a dispoziţiilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti prin care în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, texte ce fac parte din Capitolul III. „Procedura de executare”. Or, dispoziţiile ce reglementează necesitatea parcurgerii procedurii prealabile sunt cuprinse în Capitolul II. „Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ”, fiind instituită pentru cererile care au ca obiect anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi eventuale reparaţii pentru daunele morale. Prin acţiunea de faţă, reclamanta nu a urmărit un astfel de obiectiv, ci a solicitat aplicarea unei amenzi în sarcina directorului instituţiei debitoare, precum şi obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale şi daune morale, nefiind incidentă norma specială ce prevede obligativitatea derulării procedurii prealabile anterior sesizării instanţei de judecată.
S-a constatat că reclamanta nu a solicitat prin acţiune învestirea cu formulă executorie a sentinţei civile nr. 944 din 23 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ci a cerut sancţionarea directorului instituţiei debitoare pentru neexecutarea acesteia în baza textului special în această materie reprezentat de art. 24 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, despăgubirile solicitate în temeiul art. 24 C. proc. civ. vizează eventuale prejudicii cauzate prin întârzierea în executarea dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească pronunţată în ipotezele expres determinate de acest articol, iar nu eventuale prejudicii cauzate printr-un act administrativ a cărui anulare se solicită, ce pot fi acordate în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia lipsei de obiect a cauzei, Curtea, a apreciat că este neîntemeiată, întrucât vizează aspecte ce urmează a fi analizate pe fondul cauzei, având în vedere susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la executarea şi momentul executării obligaţiilor instituite în sarcina pârâtului Statul Major General prin hotărârea judecătorească irevocabilă indicată, precum şi faptul că obiectul cauzei îl constituie obligarea pârâţilor la despăgubiri, respectiv amendă pentru întârzierea în executare.
Pe fondul cauzei, Curtea, a reţinut că prin sentinţa nr. 944 din 23 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 3067/2/2009, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 5452 din 07 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă în parte cererea reclamantei C.C.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale – Statul Major General, s-a anulat ordinul nr. CA 5011 din 26 februarie 2009, s-a anulat menţiunea privind încetarea ordinului nr. 77 din 20 februarie 2007, s-a dispus obligarea pârâtului la reintegrarea reclamantei în funcţia publică deţinută anterior emiterii ordinului CA-5011 din 26 februarie 2009 şi la plata drepturilor băneşti cuvenite, indexate, majorare şi reactualizate, de la data încetării raportului de serviciu şi până la reintegrarea efectivă în funcţie, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale ca neîntemeiat.
La datele de 03 ianuarie 2011, respectiv 13 ianuarie 2011, pârâtul Statul Major General a transmis reclamantei două adrese prin care a fost invitată să se prezinte la sediul unităţii în vederea punerii în aplicare a sentinţei nr. 944 din 23 februarie 2010. De asemenea, la data de 21 ianuarie 2011 i s-a transmis acesteia adresa nr. CA1/900 din 19 ianuarie 2011 prin care pârâtul îi comunica faptul că se impune prezenţa sa la sediul unităţii în data de 25 ianuarie 2011 în vederea semnării ordinului de reintegrare nr. 181/2011, precum şi faptul că drepturile băneşti cuvenite vor fi achitate de Serviciul financiar-contabil al unităţii conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009.
Curtea a constatat că la data de 19 ianuarie 2011 pârâtul Statul Major General a emis ordinul de reintegrare în funcţia publică nr. 181/2011, ce a fost adus la cunoştinţa reclamantei la data de 25 ianuarie 2011, prin semnătura personală de aducere la cunoştinţă, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia publică de execuţie de expert, clasa 1, grad profesional asistent la Direcţia planificare strategică, începând cu data de 25 ianuarie 2011, identică din punct de vedere al denumirii, nivelului de studii şi al salarizării cu funcţia publică deţinută la data eliberării. Urmare obiecţiunilor formulate de reclamantă, pârâtul Statul Major General a emis la data de 25 ianuarie 2011 ordinul de modificare nr. 183/2011 prin care s-a stabilit că reclamanta va fi reintegrată în funcţia publică de execuţie din expert, clasa I, grad profesional asistent la Direcţia planificare strategică în expert, clasa 1, grad profesional asistent la Direcţia operaţii.
Pe de altă parte, Curtea, a reţinut că la data de 05 august 2011, UM a plătit reclamantei suma de 40.532 lei, reprezentând contravaloarea drepturilor băneşti conform sentinţei civile nr. 944 din 23 februarie 2010.
Instanţa a constatat că hotărârea ce constituie titlu executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 944 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, a rămas irevocabilă la data de 7 decembrie 2010, astfel că autoritatea publică pârâtă avea obligaţia să execute obligaţiile stabilite în sarcina sa, respectiv reintegrarea reclamantei pe funcţia publică deţinută anterior emiterii ordinului CA 5011 din 26 februarie 2009, cel mai târziu la data de 7 ianuarie 2011.
Însă, instanţa a reţinut că ipoteza normei legale instituite de legiuitor prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 nu este întrunită, deoarece la momentul analizării demersului judiciar al reclamatei, etapa procedurii de executare a hotărârii judecătoreşti irevocabile este epuizată prin emiterea Ordinului nr. 183 din 25 ianuarie 2011 şi, prin urmare, solicitarea de aplicare a unei amenzi conducătorului autorităţii pârâte nu este întemeiată.
În acest context, Curtea, constată că deşi soluţia instanţei de judecată era executorie încă de la data de 07 ianuarie 2011, iar ordinul nr. 183 a fost emis la data de 25 ianuarie 2011, pentru intervalul de timp cuprins între data până la care autoritatea trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor instanţei şi data îndeplinirii efective a obligaţiei, nu se poate reţine culpa autorităţii prin refuzul executării sentinţei, astfel încât dispoziţiile art. 24 din lege nu sunt incidente, întrucât, dat fiind caracterul raporturilor de serviciu în discuţie, pârâtul, prin organele sale abilitate, a întreprins toate demersurile necesare pentru emiterea unui ordin de revenire în funcţie a reclamantei, fiind respectate dispoziţiile legale.
Curtea, a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta a adus critici cu privire la legalitatea actelor emise de pârâtă în vederea executării dispoziţiilor sentinţei nr. 944 din 23 februarie 2010, însă analiza acestora excede cadrului procesual instituit de dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, ce vizează faza de punere în executare a sentinţei menţionate anterior, ce a determinat prezentul litigiu, iar instanţa nu poate face aprecieri de fond cu privire la ordinele nr. 181/2011 şi nr. 183/2011.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale, Curtea, l-a apreciat, ca neîntemeiat, atâta timp cât nu a fost reţinută o neexecutare ori o executare cu întârziere, din culpa pârâţilor, a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 944 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
3. Recursul declarat de C.C.G.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.C.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta susţine că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Mai precis, este vorba despre încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării sentinţei pentru data de 29 septembrie 2011.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 260 C. proc. civ., sancţiunea care trebuie aplicată este nulitatea sentinţei, întrucât este împiedicată exercitarea controlului judiciar.
În cadrul acestui prim motiv de casare recurenta susţine că a fost încălcat principiul continuităţii şi stabilităţii completului de judecată, consacrat expres de art. 11. art. 52 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi de art. 95 şi urmat, din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 cu modificările si completările ulteriore cu motivarea că în cauză au fost schimbaţii judecătorii în cadrul completului fără a exista motivele obiective şi situaţiile de excepţie cerute de lege.
O altă critică adusă hotărârii recurate ce poate fi încadrată tot în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. constă în faptul că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra excepţiei privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant, deşi de soluţionarea acesteia depindeau actele de procedură îndeplinite în cauză şi implicit, soluţionarea fondului cererii deduse judecăţii.
În ce priveşte fondul acţiunii, apreciază recurenta că soluţia primei instanţei a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.
Arată că în speţa dedusă judecăţii, nu puteau fi primite în contra probelor administrate susţinerile autorităţii pârâte, potrivit cărora „obligaţiile stabilite prin sentinţa civilă nr. 944 din 23 februarie 2010 au fost îndeplinite, cererea nemaiavând obiect”, întrucât actele la care face referire instituţia debitoare sunt ilegale şi contrar celor afirmate, titlul executoriu nu fost executat integral nici până la această dată, întrucât sumele reprezentând contribuţii de asigurări sociale (în procent de 31,3% pentru condiţii normale de muncă, datorate de angajator şi angajat), deşi au fost calculate şi reţinute în totalitate de debitoare, nu au fost virate către bugetele speciale şi către fondul de pensii private obligatorii.
În motivele de recurs se arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de situaţia de fapt, materialul probator şi legislaţia în vigoare preluând efectiv din apărările formulate de părţi.
Recurenta critică sentinţa prin care a fost respinsă ca nedovedită cererea de obligare la plata despăgubirilor, arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia din dispozitiv, fiind incidente în această situaţie dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta susţine că lipseşte cu desăvârşire motivarea respingerii pretenţiilor în considerentele sentinţei astfel că instanţa de control judiciar este pusă în imposibilitate de a exercita controlul legalităţii şi temeiniciei acesteia apreciind că prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere şi prevederilor art. 6 din C.E.D.O. privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii.
4.Apărarea intimaţilor.
Intimatul Ministerul Apărării Naţionale a depus concluzii scrise sub forma unui punct de vedere cu privire la aspectele de fapt şi de drept pentru formarea apărării în dosarul nr. 6694/2/2011, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat respingerea recursului prin reluarea apărărilor formulate la fondul cauzei prin întâmpinare, atât asupra interesului formulării cererii cât şi a solicitării privind aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
II .Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, apreciază că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. motivat de nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a faptului că nu i-a fost comunicată încheierea de amânare a pronunţării, Înalta Curte, constată că recurenta-reclamantă nu face dovada niciunei vătămări în sensul textului de lege menţionat, cu atât mai mult cu cât a exercitat calea de atac a recursului în care a expus criticile aduse sentinţei recurate în întregul său, fără a mai formula critici suplimentare ulterioare asupra încheierii de dezbateri în care să se pună în discuţie termenul prevăzut de art. 306 C. proc. civ.
De altfel, recurenta – reclamantă nu a precizat care sunt drepturile procesuale sau interesele procesuale afectate, în sensul respingerii sau imposibilităţii exercitării, respectiv afirmării acestora şi mai mult iar instanţa de recurs în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ. analizează cauza sub toate aspectele, fiind în prezenţa unei hotărâri nesupuse căii de atac a apelului.
Referitor la încălcarea principiilor continuităţii şi stabilităţii completului de judecată, susţinerile sunt nefondate în raport de prevederile art. 98 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin H.G. nr. 387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în cauză nefiind semnalate în mod concret aspecte de natură a vătăma drepturile părţilor ca urmare a schimbării judecătorilor în cadrul completului 3.1, prin prezenţa unor motive obiective, de natură a justifica excepţia de la cerinţele textelor normative menţionate. Mai mult aceste motive sunt semnalate direct în recurs, la fondul cauzei recurenta-reclamantă formulând apărări pe fondul cererii, fără a invoca încălcarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi a continuităţii completelor a căror competenţă rezultă din încheierile de şedinţă de la termenele din 01 septembrie 2011, 15 septembrie 2011 şi 06 octombrie 2011.
Nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 67 şi 68 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, deoarece în speţă nu sunt incidente aceste prevederi legale în condiţiile în care pârâtul nu este persoană fizică ci reprezintă o autoritate publică al cărui conducător poate desemna o persoană care să o reprezinte în cadrul litigiului.
Aşa cum se apără intimatul-pârât prin notele depuse la dosar, Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică este, potrivit prevederilor art. 10 lit. a) din Ordinul nr. M. 75/2009, structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale responsabilă cu reprezentarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale M.A.P.N în raporturile cu autorităţile publice, instanţele de judecată, alte organe cu activitate jurisdicţională, instituţii de orice natură precum şi cu orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, conform art. 64 alin. (1) Şeful Direcţiei cadrul Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică este delegat să exercite toate drepturile procedurale şi să reprezinte M.A.P.N., precum şi structurile care nu au personalitate juridică în faţa instanţelor de judecată, în speţă Ministerul Apărării Naţionale pentru Statul Major General, astfel că în mod corect Curtea de apel a respins excepţia apreciind că este justificată pe deplin calitatea de reprezentant M.A.N. pentru Statul Major General, prin încheierea de şedinţă din 29 septembrie 2011.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant asupra căreia pretinde recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu s-a pronunţat fiind reiterată în recurs, este nefondată pentru motivele anterior enunţate, reţinând că prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei excepţii prin Încheierea de şedinţă din 29 septembrie 2011 iar instanţa de recurs analizând cauza şi sub acest aspect nu va face aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unui motiv care atrage casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Sentinţa reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o manieră clară şi logică, prima instanţă apreciind în mod corect că cererea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din lege este nefondată, întrucât în cauză nu s-a demonstrat o culpă în neexecutarea hotărârii astfel cum a pretins recurenta-reclamantă.
Legea nr. 554/2004, în art. 24 „obligaţia executării” alin. (1) prevede că: „Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.
Alin. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Analiza legislaţiei aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabileşte cu rigoare şi sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor şi aplicarea sancţiunii amenzii.
Sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorităţi să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.
Din conţinutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se constată că obligaţiile a căror neexecutare conduce la aplicarea sancţiunii amenzii, sunt obligaţii de „a face”, adică a unor obligaţii de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverinţă sau un înscris sau să se efectueze o operaţiune administrativă, obligaţii ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului acestora, ţinând seama şi de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică.
În speţă, obligaţia de a face a fost executată prin emiterea Ordinului nr. 183/2011.
Prima instanţă a reţinut în mod corect din analizarea probatoriului administrat în cauză că deşi soluţia instanţei de judecată era executorie încă de la 07 ianuarie 2011, iar Ordinul nr. 183 a fost emis la data de 25 ianuarie 2011, pentru intervalul de timp cuprins între data până la care autoritatea trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor instanţei şi data îndeplinirii efective a obligaţiei nu se poate reţine culpa autorităţii pârâte prin refuzul executării sentinţei, astfel încât dispoziţiile art. 24 din lege nu sunt incidente, întrucât, dat fiind caracterul raporturilor de serviciu în discuţie, pârâtul prin organele sale abilitate, a întreprins toate demersurile necesare pentru emiterea unui ordin de revenire în funcţie a reclamantei-recurente.
Referitor la efectuarea plăţii dispuse prin sentinţa civilă nr. 994/2010, respectiv a drepturilor băneşti cuvenite de la data încetării raportului de serviciu, este de reţinut că plata acestora a fost efectuată într-un termen rezonabil.
Mai mult, trebuie precizat că legiuitorul a impus, în art. 24 din Legea nr. 554/2004, că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a instituit în sarcina autorităţii publice anumite obligaţii de „a face”, trebuie să se facă într-un anumit termen, în caz contrar, se poate aplica sancţiunea prevăzută de acest text normativ.
Obligaţia de „a da” având ca obiect o sumă de bani, întotdeauna se poate executa silit.
Plata reprezintă o obligaţie de „a da”, adică de a se remite o sumă de bani creditorului unei obligaţii, neîndeplinirea acestei obligaţii nu intră în sfera de reglementare a art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte, precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţie reţinută şi în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curţii Constituţionale.
Cu privire la sumele reprezentând contribuţii de asigurări sociale, deşi necuprinsă în titlu menţionat, este de reţinut că acesta reprezintă o obligaţie a autorităţii angajatoare care a susţinut că obligaţia de plată a fost executată integral, inclusiv sub aspectul sumelor reprezentând contribuţia de asigurări sociale.
Este de reţinut că pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti, în data de 04 august 2011 s-a virat cu ordinul de plată nr. 1881 din 04 august 2011, în contul reclamantei deschis la B.C.R. sucursala sector 1, suma de 40.532 lei reprezentând drepturi băneşti cuvenite, indexate, majorate şi reactualizate, fiind înştiinţată reclamanta în acest sens cu adresa nr. CA1 10500 din data de 16 august 2011.
În speţă este nefondat motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Instanţa de control judiciar, consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus argumentele care au determinat formarea convingerii sale în privinţa respingerii cererii având ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale, în lipsa culpei autorităţilor pârâte şi ca o consecinţă a respingerii cererii vizând aplicarea sancţiunii în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că nu sunt motive de reformare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin .(1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de C.C.G. împotriva sentinţei nr. 5695 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1040/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
