ICCJ. Decizia nr. 1146/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1146/2012
Dosar nr. 132/42/2011
Şedinţa publică de la 2 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 122 din 7 aprilie 2011, a disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de Universitatea „S.H.” în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi acţiunea formulată de reclamanţii V.L., V.A., V.V. împotriva pârâţilor Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea „S.H.”.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă:
- obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ din care să rezulte că studiile universitare efectuate de reclamanţi în perioada 2006 - 2009 la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, forma învăţământ la distanţă, sunt valabile;
- obligarea pârâţilor să recunoască examenul de licenţă susţinut de reclamanţi în luna iulie 2009 şi să le elibereze acestora diplomele de licenţă.
1) Pârâtul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece această autoritate publică centrală nu are obligaţia de a elibera documentele solicitate de reclamanţi.
Legea învăţământului nr. 84/1995 prevede că eliberarea diplomelor de licenţă pentru absolvenţii învăţământului superior se face de către instituţiile de învăţământ superior.
2) Reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin numeroasele demersuri pe care le-au întreprins la autorităţile pârâte.
3) Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut faptul că, în perioada 2006 - 2009, reclamanţii, au urmat cursurile Universităţii „S.H.”, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, forma învăţământ la distanţă, au susţinut examenul de licenţă, însă nu li s-a recunoscut dreptul de a li se elibera diplomele de licenţă
Conform H.G. nr. 6749/2009, Universitatea „S.H.” nu este o instituţie de învăţământ superior acreditată, dar s-a ajuns în această situaţie ca urmare a încălcării principiului autonomiei universitare.
Mai precis, pârâta nu a urmat procedura obligatorie pe care trebuia să o parcurgă, conform Legii nr. 88/1993 şi O.U.G. nr. 75/2005, în vederea autorizării/acreditării acestei forme de învăţământ la distanţă.
În plus, Înalta Curte a respins cererea pârâtei Universitatea „S.H.” de anulare a H.G. nr. 676/2007 şi nr. 635/2008.
În condiţiile în care această formă de învăţământ la distanţă ar fi fost autorizată/acreditată, nu s-ar fi refuzat eliberarea diplomelor de licenţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii V.L., V.A., V.V., precum şi pârâta Universitatea „S.H.”.
I. Recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură.
Mai precis, cererea de chemare în garanţie pe care a formulat-o în cauză trebuia să fie comunicată Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, la termenul de judecată din data de 7 aprilie 2011.
Prin disjungerea cererii de chemare în garanţie înainte de comunicarea acesteia a fost vătămat dreptul părţilor la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au menţionat faptul că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
În concret, această autoritate publică centrală este cea care eliberează formularele de diplomă şi recunoaşte, pe această cale, valabilitatea studiilor universitare.
Mai mult decât atât, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este instituţia care, în anul 2009, nu a aprobat tot necesarul de formulare tipizate către Universitatea „S.H.”, situaţie care dovedeşte culpa acesteia şi calitatea procesuală pasivă.
În altă ordine de idei, în speţă, nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 84/1995, ci cele ale Legii nr. 1/2011, prin care s-au abrogat dispoziţiile O.G. nr. 10/2009.
II. Recurenta-pârâtă Universitatea „S.H.” a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se soluţiona împreună cu cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nu se impunea disjungerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, întrucât între aceasta şi acţiunea principală există o strânsă legătură, generată de imposibilitatea sa de a elibera foştilor absolvenţi diplomele de licenţă din motive imputabile chematei în garanţie.
La termenul de judecată din data de 2 martie 2012, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţia părţilor motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Ploieşti de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Susţinerile părţilor cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenul de licenţă susţinut de reclamanţi în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomelor de licenţă către aceştia.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. 6 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de V.L., V.A.C., V.V.I. şi Universitatea S.H. împotriva Sentinţei nr. 122 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4623/2012. Contencios. Ordonanţă... | ICCJ. Decizia nr. 1227/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
