ICCJ. Decizia nr. 1265/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1265/2012
Dosar nr. 2231/2/2010
Şedinţa publică de la 8 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4732 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul să elibereze reclamantei autorizaţia de traducător şi interpret pentru limba franceză, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului pârâtului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta N.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului la eliberarea autorizaţiei de traducător şi interpret pentru limba franceză, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi la repararea pagubei materiale cauzate prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii de eliberare a autorizaţiei de traducător şi interpret de limba franceză.
Problema de drept care trebuia lămurită în cauză, pentru a se putea aprecia asupra caracterului justificat sau nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs cererii de eliberare a autorizaţiei pentru reclamantă, exclusiv în baza actelor depuse de aceasta în susţinerea cererii, este aceea dacă pentru obţinerea autorizaţiei de traducător şi interpret de limba franceză este sau nu necesară echivalarea diplomei eliberată reclamantei de către Universitatea P.P. Sorbonne.
Judecătorul fondului a mai reţinut că instituţia de învăţământ superior absolvită de reclamantă este una de profil juridic, a cărei echivalare ar fi necesară în măsura în care reclamanta ar urmări, în temeiul acestei diplome, exercitarea profesiei de jurist pe teritoriul României, însă ceea ce urmăreşte să probeze reclamanta este întrunirea ipotezei normei legale cuprinsă în art. 3 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 178/1997, anume că „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea”.
Concluzionând, instanţa a constatat că pentru a se proba exclusiv absolvirea unui instituţii de învăţământ superior în limba franceză, doar pentru autorizarea ca interpret/traducător pentru limba franceză, nu se impune echivalarea diplomei reclamantei, astfel că refuzul pârâtului de autorizare în lipsa echivalării, este unul nejustificat.
Împotriva Sentinţei nr. 4732 din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, au formulat recurs reclamanta N.E. şi pârâtul Ministerul Justiţiei.
Cererea de recurs formulată de reclamanta N.E. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele critici vizând exclusiv capătul doi din acţiune privitor la repararea pagubei materiale ce i-a fost cauzată reclamantei prin nesoluţionarea în termen legal a cererii de autorizare ca traducător şi interpret de limba franceză şi, în consecinţă, împiedicarea exercitării activităţii în discuţie care este remunerată potrivit Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 772/2009.
Recurenta-reclamantă a apreciat că în considerentele sentinţei atacate nu se regăseşte niciun element de drept sau de fapt care să justifice respingerea cererii de daune.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost ignorate dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. precum şi a art. 1084 C. civ. norme care obligă la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, mai exact la acoperirea prejudiciului efectiv damnum energens) dar şi la beneficul nerealizat (lucrum cessans). Or, instanţa de fond a constatat că acest capăt de cerere se impune a fi respins deoarece reclamata nu ar fi dovedit caracterul cert al invocatului prejudiciu, mai exact faptul că ar fi realizat efectiv activitatea de interpret traducător, deşi a menţionat recurenta, întrunea şi întruneşte toate condiţiile executării acestei activităţi, în conformitate cu art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 178/1997.
Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei au fost subsumate motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că soluţia primei instanţe este nelegală ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 178/1997 (art. 3) şi a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997 aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1054/C/2005 care în art. 3 alin. (5) stabileşte că „În situaţiile prevăzute la art. 31 alin. (2) din lege, diploma de licenţă sau echivalentă va fi recunoscută de către Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării”. Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 178/1997 „Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene pot fi autorizaţi ca traducători şi interpreţi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, putând dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3 lit. c), e) şi f) şi cu documente emise/eliberate de autorităţile din statul membru de origine sau de provenienţă.”
În raport de dispoziţiile legale citate, recurentul a considerat că acestea, chiar dacă se referă la cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori ai Confederaţiei Elveţiene, se aplică şi speţei de faţă, deoarece atâta timp cât în privinţa celor menţionate este obligatorie recunoaşterea diplomei de licenţă sau echivalentă şi în privinţa cetăţenilor români va fi obligatorie echivalarea aceleiaşi diplome, raţiunea fiind aceeaşi.
A mai adăugat recurentul că necesitatea echivalării este dată de faptul că diploma care atestă absolvirea unui institut de învăţământ superior în limba străină este eliberată ca urmare a efectuării studiilor în străinătate, chiar dacă reclamanta exercită profesia juridică în baza unei diplome de licenţă eliberată în România.
Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de ambii recurenţi, circumscrise de aceştia dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate şi le va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Considerentele sentinţei aflate în control judiciar demonstrează că instanţa de fond a arătat toate argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza analizei acţiunii în contencios administrativ, în întregul ei, formulate de reclamanta N.E., cât şi a apărărilor pârâtului Ministerul Justiţiei, iar împrejurarea că recurenta-reclamată este nemulţumită de soluţia la care s-a ajuns în privinţa cererii de reparare a pagubei materiale cauzate prin nesoluţionarea în termenul legal de autorizare ca traducător şi interpret de limbă franceză, nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”).
Evaluarea cererilor reclamantei s-a făcut în raport de probatoriul administrat şi al reglementărilor legale aplicabile, Înalta Curte împărtăşind concluzia la care instanţa fondului a ajuns şi neobservând elemente de natură a conduce la reformarea sentinţei pronunţate.
Nefiind contestată situaţia de fapt detaliată în sentinţa recurată s-a remarcat că problema centrală a cauzei o reprezintă stabilirea dacă pentru obţinerea autorizaţiei de traducător şi interpret de limbă franceză este sau nu necesară echivalarea diplomei eliberată de Universitatea P.P. Sorbonne în favoarea reclamantei, deci de a stabili dacă refuzul pârâtului de a da curs cererii ce i-a fost adresată la data de 29 iulie 2010 este unul justificat sau nu. Pentru a se da un răspuns acestei probleme s-a procedat la analiza din perspectiva art. 3 din Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, cu accent pe cerinţa prevăzută la lit. c) teza a II-a din textul legal indicat: „posedă o diplomă de licenţă ori echivalentă din care rezultă specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea ori care atestă că a absolvit un institut de învăţământ superior în limba străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalaureat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în limba străină sau în limba minorităţilor naţionale pentru care solicită autorizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii şi cultelor ca traducător pentru specialitatea ştiinţe juridice, din limba română în limba străină pentru care solicită autorizarea şi din limba străină în limba română”.
Luând în calcul şi motivul invocat de pârât şi încercarea de a-şi justifica refuzul unui răspuns favorabil la cererea reclamantei, anume necesitatea echivalării diplomei reclamantei, instanţa fondului a lămurit că raţiunea echivalării studiilor superioare juridice la Universitatea P.P. Sorbonne cu studiile superioare juridice la o universitate din România, care ar presupune analiza comparativă a curriculei, a programelor analitice ale cursurilor efectuate, nu se verifică în privinţa autorizării ca interpret traducător.
Rezumând ampla analiză asupra solicitării reclamantei, judecătorul fondului a considerat în mod just că urmare absolvirii unei instituţii de învăţământ superior - indiferent de profil - în limba franceză nu mai este necesară echivalarea la care trimite Ministerul Justiţiei prin invocarea Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 4022/2008 al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului, care priveşte organizarea şi funcţionarea Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor şi a Metodologiei de recunoaştere şi echivalare a diplomelor, certificatelor şi titlurilor ştiinţifice.
O asemenea echivalare ar fi fost însă absolut necesară numai dacă reclamanta ar fi urmărit ca în temeiul diplomei obţinute în Franţa să exercite profesia de jurist pe teritoriul României, ceea ce nu este însă cazul.
În acest contest, corect s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul că există un refuz nejustificat al pârâtului de a da curs solicitării reclamantei, ceea ce a condus la aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la obligarea Ministerului Justiţiei de a elibera reclamantei autorizaţia de traducător şi interpret pentru limba franceză, fixând în acelaşi timp în conformitate cu art. 18 alin. (6) şi un termen pentru executarea obligaţiei şi posibilitatea aplicării amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din acelaşi act normativ în cazul neexecutării obligaţiei .
În privinţa cererii reclamantei ca pârâtul să-i repare paguba creată prin refuzul nejustificat de eliberare a autorizaţiei, soluţia primei instanţe este de asemenea corectă şi legală, întrucât prejudiciul este unul prezumat şi nu unul cert, neexistând elemente pe baza cărora să se stabilească realizarea efectivă a activităţii de interpret/traducător de către reclamantă.
Practic, prejudiciul suferit nu este posibil a fi evaluat având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1054/2005 „desemnarea interpreţilor şi a traducătorilor de către organele prevăzute la alin. (1) se face dintre persoanele autorizate, prevăzute în listele întocmite potrivit art. 5 din lege, prin încheiere sau prin ordonanţă, după caz. Prin aceeaşi încheiere sau ordonanţă se stabilesc: obiectul prestaţiei, termenul, condiţiile de efectuare a acesteia, tariful aplicabil, precum şi alte elemente necesare efectuării lucrării”.
De altfel, Înalta Curte apreciază că obligarea autorităţii pârâte la emiterea autorizaţiei în temeiul Legii nr. 178/1997 modificată şi completată, într-un termen strict şi sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ reprezintă, până la urmă, o reparaţie echitabilă oferită recurentei-reclamante al cărei demers judiciar a fost cauzat în mod evident de exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei Ministerului Justiţiei de a nu-i rezolva cererea de eliberare a autorizaţiei de traducător şi interpret pentru limba franceză.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de N.E. şi Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei nr. 4732 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1227/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1394/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
