ICCJ. Decizia nr. 1241/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1241/2012
Dosar nr. 9479/1/2011
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5309 din 30 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de B.F.N. împotriva sentinţei nr. 1970 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că reclamantul funcţionar public în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, a contestat raportul de evaluare a performanţelor sale profesionale pentru anul 2008 şi soluţia Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva respectivului raport de evaluare.
În procedura administrativă, Preşedintele Agenţiei Naţionale de Integritate a respins contestaţia formulată de reclamant împotriva evaluării sale, astfel cum a fost modificată la data de 11 februarie 2009.
Având în vedere că potrivit art. 120 alin. (4) din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, ceea ce se contestă în faţa instanţei de contencios administrativ este soluţia dată contestaţiei formulate împotriva evaluării, că şeful instituţiei a respins ca tardivă contestaţia formulată de către domnul B.F.N. şi că, de asemenea, prima instanţă prin sentinţa recurată a reţinut că reclamantul a contestat raportul de evaluare, cu depăşirea termenul legal, instanţa de control judiciar a examinat hotărârea atacată doar sub acest aspect, astfel că motivele de recurs ce vizau alte chestiuni decât regularitatea formulării contestaţiei în procedura administrativă nu au fost analizate.
Înalta Curte a constatat că raportul de evaluare i-a fost comunicat reclamantului la data de 9 martie 2009, având posibilitatea să-l conteste în 5 zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă, conform art. 120 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008. În pofida acestei dispoziţii legale, reclamantul a depus contestaţia abia la 17 martie 2009, tardiv. Reclamantul a susţinut că a făcut dovada formulării în termen a contestaţiei, făcând trimitere la filele 29 (dosarul Tribunalului Bucureşti), 40 şi 41 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti, însă apărarea sa nu a putut fi reţinută. Astfel, în înscrisul de la fila 29 este redată o discuţie lipsită de relevanţă pentru chestiunea în discuţie, iar la filele aflate la dosarul Curţii de Apel Bucureşti se află copia contestaţiei, datată într-adevăr la 13 martie 2009, dar înregistrată la Agenţia Naţională de Integritate în 17 martie 2009 şi un referat, datat de către reclamant tot 13 martie 2009, dar înregistrat, de asemenea, în 17 martie 2009.
Chiar pe înscrisurile la care se referă reclamantul se află aplicată ştampila instituţiei, cu data de 17 martie 2009, ceea ce dovedeşte tardivitatea formulării contestaţiei în raport de prevederile art. 120 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008.
Împotriva deciziei nr. 5309/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, B.F.N. a formulat contestaţie în anulare.
Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 şi art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare se susţine că decizia pronunţată în recurs este nelegală şi netemeinică, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal respingând recursul a omis, din greşeală, să cerceteze cauza şi pe fondul ei, prin prisma tuturor motivelor de casare indicate în cererea de recurs, rezumându-se a examina hotărârea atacată doar sub aspectul tardivităţii depunerii la conducerea A.N.I. (în faza procedurii administrative de control) a contestaţiei formulate împotriva raportului de evaluare profesională.
Împotriva sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a formulat şi depus în termen legal cerere de recurs invocând nu mai puţin de 8 (opt) motive de recurs prin care s-au adus critici hotărârii pronunţată la fond de Curtea de Apel Bucureşti.
Fără a exercita în mod atent, complet şi corect controlul de legalitate al hotărârii instanţei de fond, control cu care instanţa de recurs fusese învestită de către recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5309 din 30 noiembrie 2010, a soluţionat cauza făcând referire doar la motivul de recurs nr. 1 care viza depunerea sau nu, în termenul prevăzut de lege, a contestaţiei formulată în procedură administrativă în fata conducerii A.N.I.
Constituţia României şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează accesul la o instanţă de judecată şi dreptul la un proces echitabil oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile şi interesele sale legitime, inclusiv în situaţiile în care această vătămare a fost suferită ca efect al emiterii unor acte administrative cu caracter individual.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.F.N., împotriva deciziei nr. 5309 din 30 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1235/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1430/2012. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
