ICCJ. Decizia nr. 1278/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1278/2012
Dosar nr. 20162/2/2010
Şedinţa publică de la 8 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1345 din 20 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.S.S., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, a anulat hotărârea comunicată prin adresa nr. 2882477/S2/D3/04 februarie 2010 şi a obligat pârâtul la emiterea Deciziei de acordare a dreptului de şedere permanentă în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că reclamantul S.S.S. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2882477/S2/D3 din data de 04 februarie 2010 emise de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări prin care i s-a respins cererea de acordarea a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, solicitând instanţei acordarea dreptului de şedere permanentă.
De asemenea, s-a mai reţinut că, deşi hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România comunicată prin adresa nr. 2882477 din 04 februarie 2010 este motivată de faptul că reclamantul prezintă pericol la adresa ordinii publice şi siguranţei naţionale, totuşi pârâtul îşi bazează soluţia pe împrejurări de fapt care nu sunt în măsură prin ele însele să conducă la concluzia existenţei unui pericol pentru siguranţa naţională.
Constatându-se că singurul considerent pentru care cererea reclamantului a fost respinsă, este reprezentant de neîndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, motiv pentru care a apreciat că se impune anularea deciziei şi obligarea pârâtului la acordarea dreptului de şedere permanentă în România.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Criticile recurentului au fost subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., arătându-se în esenţă că instanţa de fond a procedat nelegal atunci când a analizat noţiunea de pericol pentru siguranţa naţională având ca reper doar art. 3 din Legea nr. 51/1991 în care sunt enumerate exhaustiv activităţile ce constituie „ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României”. În opinia Ministerului Public se impunea ca noţiunea de siguranţă naţională ce se regăseşte în Legea nr. 51/1991 să fie reinterpretată prin consacrarea constituţională a noii sintagme „securitate naţională” care are în mod evident un conţinut mai larg, definind starea de legalitate, de echilibru şi stabilitate social-economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar şi independent. Toate acestea presupun măsuri de prevenţie şi descurajare a unor acţiuni care vizează punerea în pericol a acestor valori.
În speţă, intimatul-reclamant se găseşte sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 51/1991 astfel că măsura luată de intimatul-pârât este în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România pe baza unor acte care descriu pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru securitatea naţională. Mai mult, măsura dispusă se înscrie în activitatea instituţiilor statului cu competenţe în menţinerea securităţii statului în condiţiile actuale când pe plan mondial s-au amplificat ameninţările şi actele de terorism.
Prin întâmpinare, intimatul S.S.S. - cetăţean turc -, a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, subliniind că refuzul acordării dreptului de şedere permanentă în România este nejustificat, fiind sprijinit pe aprecieri fără suport faptic care nu sunt de natură a demonstra că persoana sa constituie pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Oficiul Român pentru Imigrări şi-a exprimat punctul de vedere asupra soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin notele scrise depuse la dosar, considerând că informaţiile clasificate comunicate de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă susţin pericolul concret pe care reclamatul îl prezintă pentru ordinea publică şi siguranţa naţională a României, astfel că se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite toate cerinţele prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de şedere temporară permanentă.
Examinând cauza, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare.
Din actele dosarului se observă că reclamantul S.S.S. a contestat Decizia Oficiului Român pentru Imigrări nr. 2882477/S2/D3 din data de 4 februarie 2010 prin care i s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, cu motivarea că „prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională” şi că deci nu îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Cetăţeanul străin şi-a motivat acţiunea în contencios administrativ prin încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece Decizia Oficiului Român pentru Imigrări nu arată elementele de fapt şi nu detaliază pericolul public pe care-l reprezintă persoana sa.
În spiritul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 octombrie 2006 în Cauza Kaya împotriva României - publicată în M. Of. nr. 213/2007 şi Hotărârea din 8 iunie 2006 în Cauza Lupşa împotriva României - publicată în M. Of. nr. 30/2007), judecătorul fondului a examinat documentele „secret de stat” pentru a se asigura că persoana împotriva căreia s-a luat măsura, care are la bază motive de securitate naţională, beneficiază de garanţii împotriva arbitrariului.
În concret refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă în România cetăţeanului turc S.S.S. a fost fundamentată pe motive de securitate naţională pe care autoritatea nu le aduce la cunoştinţa persoanei în cauză, deci instanţa de judecată învestită cu controlul de legalitate a Deciziei Oficiului Român pentru Imigrări nu se putea limita la o examinare formală a actului ci era datoare a verifica dacă persoana prezintă într-adevăr un pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică.
În urma verificării actelor a concluzionat că nu se confirmă neîndeplinirea condiţiei prevăzute la lit. f) a art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările şi completările ulterioare potrivit căreia străinul care solicită acordarea dreptului de şedere permanentă trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii printre care şi aceea „nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională”.
Înalta Curte împărtăşeşte abordarea şi concluzia instanţei de fond, care a procedat corect raportându-se la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, fiind nerelevantă analiza terminologiei corecte în opinia recurentului, câtă vreme chiar prevederea legală în discuţie [art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 foloseşte sintagma „siguranţa naţională”].
S-a constatat că nu există motive pentru reformarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, astfel că văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1345 din 20 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1277/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1334/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
