ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 128/2012
Dosar nr. 4481/2/2011
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul N.E.A., cetăţean libanez, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, obligarea acesteia să emită ordin prin care să-i acorde cetăţenia română, conform deciziei civile nr. 2670 din 11 decembrie 2008, rămasă irevocabilă, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă onorifică de 2 euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a redat situaţia de fapt potrivit căreia, în luna ianuarie 2009, a solicitat pârâtei să pună în executare decizia civilă nr. 2760 din 11 decembrie 2008, iar la data de 22 septembrie 2010, autoritatea pârâtă i-a comunicat, in data de 01 septembrie 2010, că „cererea de acordare a cetăţeniei române, Dosar nr. 3246/A/2006, avizată negativ de comisia pentru probleme de cetăţenie la 13 septembrie 2007, a fost reintrodusă într-un proiect de hotărâre de Guvern în cursul anului 2008, în executarea deciziei civile nr. 2760 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti”. Totodată, pârâta i-a recomandat să depună din nou cererea de acordare a cetăţeniei române, în temeiul art. 8 din Legea nr. 21/1991, republicată, iar prin adresa nr. 6037 din 11 februarie 2011, pârâta i-a adus la cunoştinţă că „procedura de avizare a fost reluată şi parţial refăcută în cursul anului 2009 şi în primele luni ale anului 2010”.
Reclamantul a precizat că, în prezent, aprobarea cererii de acordare a cetăţeniei române prin hotărâre de Guvern nu mai este posibilă datorită modificării procedurii de aprobare a cererilor de acordare a cetăţeniei române formulate în temeiul art. 8 din Legea nr. 21/1991, republicată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, reclamantul a susţinut că nu a putut beneficia de calitatea sa de cetăţean român, în sensul că nu a putut circula fără viză în Uniunea Europeană, iar în România nu a putut achiziţiona terenuri ca orice cetăţean român.
Prin apărările de fond formulate în cauză, pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că, pentru a i se acorda cetăţenia română, reclamantul trebuie să depună o nouă cerere de acordare a cetăţeniei române.
2.Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 4719 din 08 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul N.E.A., cetăţean libanez, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a obligat pârâta să emită ordin prin care să acorde cetăţenia română, a respins petitul privind daunele morale şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin decizia civilă nr. 2760 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi Fiscal în Dosarul nr. 20/2/2008, s-a admis recursul declarat de recurentul petiţionar N.E.A., cetăţean libanez, împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2007 a Comisiei pentru Probleme de Cetăţenie, pronunţată în dosarul nr. 3246/A/2006, s-a admis cererea de acordare a cetăţeniei române şi s-au constatat îndeplinite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române prevăzute de art. 8 din Legea nr. 21/1991 republicată.
La o dată ulterioară, a constatat instanţa de fond, pârâta a reluat procedura de avizare a cererii formulate, întrucât nu a mai fost posibilă aprobarea cererii reclamantului prin hotărâre de guvern, deoarece se modificase procedura de aprobare a cererilor de acordare a cetăţeniei române formulate în temeiul art. 8.
Curtea a apreciat că nesoluţionarea cererii reclamantului de acordare a cetăţeniei române reprezintă refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, întrucât autoritatea pârâtă, în pofida unei hotărâri judecătoreşti, a refuzat să emită ordinul de acordare a cetăţeniei române, invocând modificarea cadrului legislativ de acordare a cetăţeniei române. Astfel, pârâta a ignorat atât dispoziţiile legale aplicabile în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, cât şi dispoziţiile legale în vigoare la momentul formulării cererii şi a susţinut în mod greşit că reclamantul trebuie să depună o nouă cerere de acordare a cetăţeniei române.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, prima instanţă a reţinut că reclamantul avea obligaţia să facă dovada existenţei prejudiciului moral invocat.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 304¹ C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta, pârâtă a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin nerespectarea prevederilor art. 1141 alin. (3) C. proc. civ., care impun ca primul termen de judecată să fie stabilit astfel încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, or, în speţă, cererea de chemare în judecată a fost primită la 29 iunie 2011 şi au fost stabilite două termene de judecată, 01 iulie şi 08 iulie 2011, care nu se încadrează în prevederea legală menţionată.
Recurenta, pârâtă a invocat şi încălcarea principiului separaţiei puterilor statului, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României, arătând că instanţa putea să o oblige la emiterea actului administrativ, dar nu să impună rezolvarea cererii într-un anumit sens, substituindu-se administraţiei şi rezolvând cererea în locul ei.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta a expus demersurile administrative efectuate în executarea deciziei civile nr. 2760 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, incluzând elaborarea unui proiect de hotărâre de guvern în acest sens, dar a arătat că, urmare a modificărilor legislative care au dus la modificarea procedurii de aprobare a cererilor de acordare a cetăţeniei române,nu a mai fost posibilă adoptarea hotărârii de guvern, petentul fiind înştiinţat că este necesar să depună o nouă cerere de acordare a cetăţeniei române care urmează a fi soluţionată conform noilor reglementări cuprinse în Legea nr. 21/1991, de entităţile care au în prezent atribuţii în materie.
A precizat că, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la momentul analizării cererii nr. 3246/A/2006, Direcţia Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei asigura activitatea de secretariat a Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei române, dar din momentul înaintării cererii către ministrul justiţiei s-a desistat, nemaiavând nicio competenţă în soluţionarea cererii petentului.
În prezent, conform art. 12 din Legea nr. 21/1996, republicată, aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru Cetăţenie.
4.Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul, reclamant a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, arătând că instanţa de fond a reţinut corect că nesoluţionarea cererii de acordare a cetăţeniei române, în condiţiile în care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 8 din Legea nr. 21/1991, republicată, constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.
A depus practică judiciară, constând în sentinţa nr. 1390/18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi decizia nr. 76 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
II.Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta, pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul, reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul rezolvării cererii sale de emitere a unui ordin de acordare a cetăţeniei române, în contextul în care, prin decizia civilă nr. 2760 din 11 decembrie 2008, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul. petiţionar N.E.A., cetăţean libanez, împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2007 a Comisiei pentru Probleme de Cetăţenie, pronunţată în Dosarul nr. 3246/A/2006 al Ministerului Justiţiei, Biroul de Cetăţenie, a desfiinţat încheierea recurată şi a constatat îndeplinite, de către recurentul, petiţionar, condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române prevăzute în art. 8 din Legea nr. 21/1991, republicată.
Refuzul rezolvării cererilor pe care intimatul, reclamant le-a formulat ca urmare a hotărârii judecătoreşti irevocabile menţionate a fost exprimat de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie în data de 22 septembrie 2010 şi în data de 11 februarie 2011, prin care i-a comunicat petentului că aprobarea cererii de acordare a cetăţeniei române nu mai este posibilă din cauza modificării legislaţiei şi că este necesar să depună o nouă cerere de acordare a cetăţeniei, precum şi actele ce urmau a-i fi solicitate pentru completarea dosarului.
Aceasta a fost situaţia de fapt pe baza căreia, printr-o interpretare adecvată a prevederilor Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, în evoluţia ei în timp, şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea de apel a constatat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii şi a obligat autoritatea pârâtă să emită ordinul solicitat.
Analizând punctual criticile recurentei, pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încălcarea dreptului la apărare şi a prevederilor art. 1141 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 1141 alin. (3) C. proc. civ., primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile. Acţiunile în contencios administrativ se încadrează în această ultimă teză, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăzând judecarea lor de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, în completul stabilit de lege. În plus, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile şi interesele lor legitime, pe de altă parte.
În speţă, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13 mai 2011, primul termen a fost stabilit iniţial pentru data de 9 decembrie 2011 şi apoi preschimbat, conform art. 153 alin. (3) C. proc. civ., la data de 1 iulie 2011, iar pârâta a primit citaţia la data de 29 iunie 2011.
Prin încheierea din data de 1 iulie 2011, instanţa a încuviinţat cererea pârâtei, de amânare a cauzei pentru a-şi pregăti apărarea şi a depune întâmpinare, fixând noul termen la data de 8 iulie 2011, cu respectarea exigenţelor art. 1141 alin. (3) teza finală C. proc. civ., iar prin notele scrise depuse la dosar la data de 7 iulie 2011, odată cu o nouă cerere de amânare, A.N.C. a formulat apărări pe fond, întemeiate, în esenţă, pe aceleaşi argumente utilizate şi în cererea de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte constată nu numai că, în speţă, nu au fost încălcate prevederile art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. şi dreptul la apărare al recurentei - pârâte, dar şi că aceasta nu poate invoca o vătămare care să decurgă nemijlocit din modul de stabilire a termenului de judecată.
Cu privire la încălcarea principiului separaţiei puterilor de stat
Acest motiv de recurs ar putea fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurenta, pârâtă tinzând la a demonstra că, prin obligaţia de a emite ordinul de aprobare a cererii de cetăţenie, instanţa de fond s-a substituit administraţiei publice, depăşind, cu alte cuvinte, atribuţiile puterii judecătoreşti.
Critica este însă complet lipsită de fundament, pentru că refuzul rezolvării unei cereri adresate autorităţii publice poate forma obiectul controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ, conform art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Legea organică reglementează un contencios de plină jurisdicţie, în cadrul căreia instanţa poate să dispună măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, şi în acest scop, atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condiţiile legii, poate obliga autoritatea publică să emită un act cu conţinut solicitat de reclamant, iar nu doar să reevalueze cererea care i-a fost adresată.
O atare măsură se încadrează în soluţiile pe care este îndrituită să le pronunţe instanţa, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, interpretarea contrară propusă de recurenta, pârâtă fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ .
Cu privire la caracterul nejustificat al refuzului
Legea nr. 554/2004, în art. 2 alin. (1) lit. 1), defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. conform art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, excesul de putere constă în exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor .
Aşa cum judicios a observat şi judecătorul fondului, refuzul recurentei, pârâte de a aproba cererea intimatului, reclamant, de acordare a cetăţeniei române are caracter nejustificat, în condiţiile în care îndeplinirea cerinţelor cumulative ale art. 8 din Legea nr. 21/1991 a fost constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 2760 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie nu-şi poate motiva refuzul prin faptul că, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, s-a modificat procedura administrativă reglementată prin Legea nr. 21/1996 pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române şi că, în prezent, verificarea condiţiilor prevăzute în art. 8 din lege se face de alte entităţi decât cele prevăzute în cadrul normativ atunci în vigoare, pentru că, în cazul intimatului, reclamant, etapa administrativă a verificării condiţiilor de fond prevăzute de Legea nr. 21/1996 a fost epuizată şi supusă controlului judecătoresc sub imperiul vechilor reglementări.
Deşi nu a fost parte în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 20/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, fiind înfiinţată abia ulterior, prin art. 1 din O.U.G. nr. 5/2010, publicată în M. Of. nr. 93 din 10 februarie 2010, Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie îi este opozabilă hotărârea judecătorească, pentru că are calitatea de succesor al fostei Direcţii pentru Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei, preluând atribuţiile acesteia, în temeiul art. 17 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, conform căruia „Cererile de acordare, redobândire, renunţare sau retragere a cetăţeniei române aflate în curs de soluţionare la Direcţia cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei se transferă Autorităţii, iar soluţionarea acestora se va realiza potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin prezenta ordonanţă de urgenţă”.
Contrar poziţiei recurentei, pârâte, care i-a sugerat şi apoi i-a comunicat intimatului, reclamant obligaţia de a depune o nouă cerere de acordare a cetăţeniei, din interpretarea textului normativ citat rezultă că dosarele înregistrate anterior trebuie preluate în starea în care se află la momentul transferului de atribuţii, urmând ca numai etapele care încă nu fuseseră parcurse până la acel moment să fie supuse noilor norme de procedură administrativă.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 4 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie împotriva sentinţei civile
nr. 4719 din 08 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie împotriva sentinţei civile
| ← ICCJ. Decizia nr. 1202/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1295/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
