ICCJ. Decizia nr. 1510/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1510/2012
Dosar nr. 8237/2/2010
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată la 23 septembrie 2010, reclamanţii C.C.I. şi A.R.M. au chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubire şi transmiterea acestei decizii la Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în cuantum de 10.000 lei şi cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 2109 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de petenţii C.C.I. şi A.R.M. în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a fost obligată pârâta, să emită decizia conţinând titlul de despăgubiri aferentă dispoziţiei nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, judeţul Prahova.
De asemenea, a fost obligată pârâta să transmită decizia menţionată Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Instanţa a respins capătul de cerere privind daunele morale şi a fost obligată pârâta la plata sumei 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat in Municipiul Ploieşti, str. Sf. Romana.
Prin Dispoziţia nr. 7215 din 12 octombrie 2005, Primăria municipiului Ploieşti în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.
Dosarul aferent dispoziţiilor amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă pârâtă, mai sunt antrenate şi alte entităţi, astfel încât în mod obiectiv nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative însă nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale, în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată de art. 6 din Convenţie.
În cauza de faţă, Curtea a apreciat că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Ploieşti din 12 octombrie 2005, de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat, perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, suntem în prezenţa unei încălcări evidente a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În plus, instanţa a considerat că nu sunt concludente nici susţinerile pârâtei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv din cauza necesităţii completării dosarului cu documente în ceea ce priveşte identificarea cât mai exactă în dispoziţie a imobilului pentru care Primăria Municipiului Ploieşti a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcţie, modalitatea de preluare a imobilul notificat.
Instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu art. 16 alin. (4), pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, iar dispoziţiile din art. 16 alin. (5) prevăd că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, reclamanţii nefăcând dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei, respectiv existenţa şi întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat şi fapta pârâtei, precum şi vinovăţia pârâtei. Ca urmare a culpei procesuale, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat.
3. Recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Prin motivele de recurs formulate recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa de fond a apreciat în mod greşit demersurile făcute de recurentă în vederea identificării imobilului pentru continuarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
S-a arătat că ulterior aprobării cererii pe caz special, dosarul înregistrat cu nr. 2817/CC a fost analizat sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului solicitat şi s-a constatat că trebuie completat cu identificarea cât mai exactă în dispoziţie a imobilului pentru care Primăria Municipiului Ploieşti a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcţie şi modalitatea de preluare a imobilului notificat.
S-a susţinut că evaluatorul desemnat de Comisie nu are competenţe în vederea identificării suprafeţelor construite ale imobilului notificat şi de a face distincţia între suprafeţele construite până la momentul preluării imobilului de către stat şi cele construite ulterior.
Recurenta a precizat la finalul pct. 1 din motivele de recurs, faptul că dosarul de despăgubire al reclamanţilor a fost completat, iar dosarul a fost transmis la evaluare.
Recurenta a criticat aprecierea instanţei de fond, care a reţinut că a fost tergiversată soluţionarea dosarului de despăgubire, arătând că în cauza dedusă judecăţii nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al Comisiei.
S-a susţinut faptul că recurenta nu îşi exercită cu rea-credinţă atribuţiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar pentru a exista abuz de drept atribuţiile conferite de lege trebuie exercitate cu încălcarea scopului pentru care au fost instituite.
A fost criticată hotărârea instanţei în privinţa obligării la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire, fără a se lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative poate conduce la existenţa unei hotărâri irevocabile care nu poate fi pusă în executare.
A fost criticată obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că aceste cheltuieli nu pot fi acordate întrucât Comisia a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanţilor şi pretenţiile acestora. S-a susţinut în subsidiar micşorarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că pentru soluţionarea litigiului a fost necesar un singur termen de judecată.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că intimaţii-reclamanţi au invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a le soluţiona cererea, respectiv de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Ploieşti, str. Romană.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 şi constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea din 13 august 2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001 de către P.M., s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Ploieşti, str. Romană, iar prin Dispoziţia nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, judeţul Prahova, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005, dispoziţie care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrată de aceasta la nr. 2817/CC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
La data de 05 august 2010 a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi din 05 august 2010, între cedenţii P.A.C., P.M.G., P.A.L., P.G.I.E., P.R.I. în calitate de titulari ai dispoziţiei nr. 7215 din 12 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, judeţul Prahova, privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în municipiul Ploieşti, str. Romană şi cesionarii C.C.I. şi A.R.A.
În raport de dispoziţiile art. 1393 C. civ. s-a notificat pârâtei încheierea contractului de cesiune de drepturi, notificare din 13 august 2010 prin care s-a solicitat pârâtei să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire şi să o transmită Direcţiei pentru acordarea de despăgubiri în numerar din cadrul A.N.R.P.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanţilor se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea reclamanţilor.
Critica formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanţilor decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Nici critica cu privire la faptul că dosarul reclamanţilor ar fi fost incomplet nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât înscrisurile considerate a fi necesare în dosar de către Comisie, după analizarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului solicitat, respectiv identificarea cât mai exactă a imobilului pentru care Primăria a propus acordarea de măsuri reparatorii, înscrisuri din care să reiasă descrierea imobilului construcţie şi modalitatea de preluare a imobilului notificat, nu pot fi produse de reclamanţi.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulate de reclamanţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată( cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamanţi şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte prin faptul că dosarul reclamanţilor nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceştia privesc cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât intimatul-reclamant a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii sale, căci recurenta-pârâtă nu a avut la dosar date suficiente pentru identificarea imobilului solicitat, astfel încât nu a putut trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege, a evaluării.
Înalta Curte a reţinut că apărarea recurentei nu are temei legal, căci la dosarul cauzei există suficiente date pentru a se putea evalua imobilul revendicat de reclamant. Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii unor documente completatoare, care nu pot fi prezentate, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.”
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 2109 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti –secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1470/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1529/2012. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
