ICCJ. Decizia nr. 1588/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1588/2012
Dosar nr. 8120.1/2010
Şedinţa publică de la 23 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
l. Procedura derulată în primă instanţă.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1897/2/2008, reclamanţii B.C.I., C.M., M.G., M.M., P.F., P.C., P.S.G., P.R., R.I., R.E., S.A., T.N. şi W.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate discriminarea la care sunt supuşi şi sancţionarea discriminării.
Prin sentinţa civilă nr. 3353 din 03 decembrie 2008 acţiunea a fost respinsă, ca nefondată, împotriva acestei sentinţe reclamanţii formulând recurs în termenul legal.
Prin Decizia nr. 4660 din 28 octombrie 2009 pronunţata in dosarul nr. 1897/1/2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile recurenţilor-reclamanţi şi a casat sentinţa atacată, cu trimiterea spre rejudecare pentru citarea intervenienţilor B.D.C. şi M.E.
2. Hotărârea Curţii de Apel.
Prin sentinţa civilă nr. 986 din 11 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că hotărârea a fost casată pentru motive de procedură, anume judecarea în contradictoriu şi cu intervenientele B.D.C. şi M.E., înalta Curte necriticând hotărârea cu referire la aspecte de fond, păstrându-şi validitatea argumentele iniţiale ale Curţii de Apel ce nu făcut obiectul controlului judiciar.
S-a mai reţinut că prin petiţia din 14 decembrie 2007, reclamanţii, judecători, procurori şi angajaţi ai Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public, sesizau C.N.C.D. cu privire la o posibilă discriminare la adresa lor, întrucât cererile lor privind cumpărarea locuinţelor de serviciu nu au fost soluţionate favorabil.
În perioada ianuarie-martie 2005 reclamanţii au formulat cereri pentru vânzarea locuinţelor de serviciu ce le deţin în baza contractelor de închiriere încheiate cu Ministerul Justiţiei. Cererile nu au fost soluţionate în termenul legal, rezultând în mod vădit refuzul M.J. de a vinde aceste locuinţe, astfel considerând reclamanţii că s-a creat o discriminare faţă de alte categorii de funcţionari publici sau angajaţi ai altor instituţii publice, cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuinţele de serviciu. Această discriminare este continuă prin neadoptarea unui act care să dea dreptul petenţilor la cumpărarea acestor locuinţe de serviciu. Mai mult, s-a interzis în mod expres vânzarea acestor locuinţe prin art. 79 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 şi abrogarea Legii nr. 579/2004.
S-a mai reţinut că prin Hotărârea nr. 116 din 27 februarie 2008 Colegiul Director al C.N.C.D. a decis că cele prezentate nu constituie tratament diferenţiat potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
A apreciat instanţa că pentru a analiza obiectul speţei din prisma încălcării principiului nediscriminării, trebuie avută în vedere atât legislaţia internă in materie de nediscriminare, cât şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, reţinând prevederea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi Decizia nr. I din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 69 din 16 martie 1994 a Curţii Constituţionale a României, instanţa de rejudecare a apreciat că reclamanţii şi intervenientele nu au demonstrat că au existat colegi-magistraţi ce au beneficiat de posibilitatea cumpărării locuinţei de serviciu, în timp ce petenţii au fost discriminaţi în raport cu aceştia.
3. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanţii R.I., P.S.G., M.G., W.A., P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E., S.A. şi intervenientele B.D.C. şi M.E. invocând prevederile art. 299-3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin hotărârea pronunţată în al doilea ciclu procesual, cererea cu care au investit instanţa de judecată nu a fost analizată pe fond atât în fapt cât şi în drept.
Recurenţii apreciază că sunt discriminaţi în sensul art. 2 alin. (1), art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat dreptul de a cumpăra locuinţele de serviciu deţinute, alte categorii socio-profesionale beneficiind de acest drept.
Astfel, existenţa discriminării directe rezultă şi din dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală în faţa legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie), art. 14 din C.E.D.O., respectiv Protocolul 12 la această Convenţie (care interzice discriminarea), art. 4 din carta socială europeană revizuită (ratificată prin legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 44 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
În cererea de recurs sunt reluate argumentele pentru care prin cererea introductivă, au solicitat anularea Hotărârii nr. 116/2004 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării constatarea discriminării la care au fost supuşi şi sancţionarea acesteia.
Menţionează în acest sens că discriminarea la care s-au referit în cererea de chemare dedusă judecăţii nu reclamă, ca şi premisă, situaţii diferite în cadrul aceleiaşi categorii sociale ci în raport de alte categorii socio-profesionale care au dreptul/ vocaţia la cumpărarea locuinţelor de serviciu.
4. Procedura derulată în recurs.
Prin cererea înregistrată la 13 decembrie 2011, recurenta-intervenienta invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (6) teza a Ii-a din Legea nr. 303/2004 republicată şi modificată, cu motivarea că soluţionarea pe fond a cauzei are legătură cu textul legal apreciat ca fiind neconstituţional, aceste dispoziţii legale nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate şi contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la textul atacat cu excepţia de neconstituţionalitate înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile impuse prin art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 247/1992 „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege ori dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia";.
În cauză reclamanţii şi intervenienta au înţeles să solicite Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării constatarea discriminării întrucât cererile lor privind cumpărarea locuinţelor de serviciu nu au fost soluţionate favorabil ca urmare a adoptării unui act normativ prin care s-a interzis în mod expres vânzarea acestor locuinţe prin art. 79 alin. (6) din Legea nr. 303/2004.
Recurenţii consideră că s-a creat o discriminare fată de alte categorii de funcţionari publici sau angajaţi al altor instituţii publice cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuinţele de serviciu.
Dispoziţiile legale menţionate au următorul conţinut ";Locuinţele de serviciu aflate în proprietatea sau administrarea Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate, precum şi cele aflate în proprietatea sau în administrarea Ministerului Public nu pot fi cumpărate de judecători, procurori sau orice alţi salariaţi ai acestor instituţii.";.
Înalta Curte constată astfel că excepţia de neconstituţionalitate vizează un text normativ în raport de care recurenţii apreciază că sunt discriminaţi iar în situaţia constatării neconformităţii acestor prevederi din lege cu Constituţia, nu ar mai exista obiectul acţiunii cu care au sesizat instanţa de contencios administrativ şi respectiv Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în conformitate cu prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate se verifică în raport de obiectul acesteia, cu chestiunile litigioase supuse dezbaterii, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei atunci când nu poate fi identificat un interes procesual concret pe care partea l-ar putea obţine prin declanşarea controlului de constituţionalitate.
În raport de aceste considerente urmează ca în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 29/1992 sa fie respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
II. Considerentele înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurenţi cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Recurenţii-reclamanţi au supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 116 din 27 februarie 2008 prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate de petenţi nu reprezintă discriminare conform art. 2 al O.G. nr. 137/2000.
În mod concret, în actul administrativ jurisdicţional examinat s-a reţinut că petenţi magistraţi şi angajaţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului Public apreciază că prin refuzul Ministerului Justiţiei de a vinde locuinţele de serviciu pe care le deţin în baza unor contracte de închiriere încheiate cu această autoritate publică s-a creat o discriminare faţă de alte categorii de funcţionari publici, cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuinţe de serviciu.
Colegiul director analizând fondul petiţiei a reţinut că nu există un drept restrâns sau înlăturat, în sensul definiţiei date discriminării prin art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 137/2000.
Prima instanţă a reţinut că acţiunea este nefondată în raport cu prevederile legale menţionate.
Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa, pe baza de rasa, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a. drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.";
Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Nu se poate reţine ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care soluţiile pronunţate în contenciosul constituţional român sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenţie, a statuat că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Deci diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În consecinţă, nu se poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricţie, excludere, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.
Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză nu există un tratament diferenţiat între persoane care se află în situaţii comparabile, respectiv alţi magistraţi, personal asimilat sau angajaţi din Ministerul Justiţiei care să fi beneficiat de dreptul de a cumpăra locuinţe de serviciu, în condiţiile Legii nr. 303/2004.
Totodată, s-a apreciat că magistraţi nu au acelaşi statut cu funcţionarii publici, activitatea acestora fiind reglementată prin acte normative diferite, iar în cauză nu se demonstrează o discriminare, ci un tratament juridic de diferit pentru persoane care nu se află în situaţii comparabile.
Sub acest aspect nu se pot reţine criticile recurenţilor privind nemotivarea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în cuprinsul sentinţei fiind expuse într-un mod sintetic dar suficient, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorului la adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii îndreptate împotriva Hotărârii nr. 116/2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Această soluţie este în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au stabilit că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, doar atunci când se creează distincţii între situaţii analoge şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Curtea Constituţională a reţinut că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite";.
Cum în cauză situaţiile relevante de recurenţi sunt diferite, neexistând un drept restrâns sau înlăturat în sensul dat discriminării prin art. 2 din O.G. nr. 137/2000, criticile formulate de recurenţi nu pot fi reţinute neexistând motive de casare sau modificare a sentinţei atacate.
II. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 79 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 republicată.
Respinge recursul declarat de R.I., P.S.G., M.G., W.A., P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E., S.A., B.D.C. şi M.E. împotriva sentinţei civile nr. 986 din 11 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 1574/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1597/2012. Contencios → |
|---|
