ICCJ. Decizia nr. 1680/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1680/2012
Dosar nr. 306/46/2011
Şedinţa publică de la 29 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
În cauza dedusă judecăţii, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 127 ha, situat în Localitatea Băile Olăneşti.
Prin Dispoziţia nr. 184 din 15 iunie 2006 Primăria Oraşului Olăneşti a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de teren notificate.
Prin sentinţa civilă nr. 935/2007 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost anulată Dispoziţia nr. 184/2006.
Astfel, s-a dispus restituirea în natură a terenurilor de 228 mp şi 389 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi acordarea de despăgubiri, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de teren de 57.282 mp situat în raza localităţii Băile Olăneşti, ce nu poate fi restituit în natură.
Ca urmare a rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 935/2007 a Tribunalului Vâlcea, Primăria Oraşului Băile Olăneşti a emis Dispoziţia nr. 410 din 7 septembrie 2009 prin care s-au propus despăgubiri pentru suprafaţa de 57.282 mp teren intravilan.
Dosarul aferent Dispoziţiei nr. 410/2009 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa nr. 276/F-CONT din 11 mai 2011, Curtea de Apel Piteşti, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.A., D.L., H.A. şi S.M., a obligat pârâta să emită în favoarea reclamanţilor titlul de despăgubire după efectuarea evaluării şi a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a apreciat referitor la primului capăt de acţiune că este nefondat, reţinând că titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi H.G. nr. 1095/2005 stabilesc o procedură specială şi o anumită categorie de experţi evaluatori abilitată să determine întinderea măsurilor reparatorii. Astfel, potrivit art. 16 din lege şi pct. 16.10 – 16.14 din Normele de aplicare, raportul de evaluare se întocmeşte cu parcurgerea unor etape obligatorii diferite de procedura judiciară la care se referă art. 201-214 C. proc. civ. şi lucrarea astfel elaborată constituie temeiul deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
De altfel, aceleaşi norme de aplicare, referindu-se la expertizele judiciare şi extrajudiciare efectuate pentru identificarea şi evaluarea imobilelor pentru care se solicită despăgubiri, stabilesc în art. 16.6 lit. b) posibilitatea ataşării lor la dispoziţia emisă de autoritatea administrativă şi înaintarea întregii documentaţii la Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor.
A reţinut Curtea că faţă de dispoziţiile legale precizate, susţinerea reclamanţilor apare ca fiind întemeiată numai sub aspectul obligării autorităţii administrative abilitate la emiterea titlului de despăgubire, emitere care însă trebuie să aibă la bază un raport de evaluare întocmit de aceasta cu respectarea normelor speciale.
În această ordine de idei s-a reţinut însă că nu se impune obligarea pârâtei la înaintarea dosarului către experţii autorizaţi, ci numai la emiterea titlului de despăgubire, parcurgerea etapelor preparatorii unui astfel de act decurgând din lege.
În ceea ce priveşte solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere aceasta a fost respinsă, atâta vreme cât Legea nr. 247/2005 nu a stabilit termene de îndeplinire de către pârâtă a obligaţiilor astfel statuate.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, au declarat recurs reclamanţii M.A., D.L., H.A. şi S.M. şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recursul declarat reclamanţii M.A., D.L., H.A. şi S.M.
În motivarea căii de atac se arată că în mod nelegal şi netemeinic a reţinut instanţa fondului că nu poate fi obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire făr efectuarea raportului de evaluare, în condiţiile Legii nr. 247/2005, deşi exista un raport de expertiză judiciară efectuat anterior în cauza ce a avut ca obiect obligarea unităţii deţinătoare la emiterea Dispoziţiei pentru terenul notificat.
Se mai arată că sentinţa recurată este nelegală inclusiv sub aspectul motivării respingerii parţiale a capătului de cerere având ca obiect obligarea C.C.S.D. la trimiterea dosarului la evaluator în vederea evaluării terenului.
O altă critică adusă sentinţei recuratăe se referă la faptul că instanţa de fond în mod eronat şi cu încălcarea prevederilor art. 6 C.E.D.O. cu privire la un proces echitabil a respins capătul de cerere privind obligarea C.C.S.D. la plata unor penalităţi pe zi de întârziere în caz de neexecutare a obligaţiilor stabilite în mod irevocabil de către instanţa de judecată.
Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile privind termenul rezonabil de soluţionare a cauzei.
S-a susţinut că instanţa de fond nu a luat în considerare că ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale se face potrivit Deciziei nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi va modifica sentinţa atacată în sensul că Decizia titlului de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de la data prezentei Decizii, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile din titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în cuprinsul titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul 5, Secţiunea 1 intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
Înalta Curte apreciază că emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul în discuţie, trebuie emis cu respectarea dispoziţiilor din titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtei manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte prin faptul că dosarul reclamanţilor nu a urmat procedura de evaluare este de natură a le crea o vătămare într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanţii privesc cu speranţă legitimă.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005 la nesfârşit, ci urmează a fi respectat termenul rezonabil de 6 luni consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. şi a Libertăţilor Fundamentale.
Interpretarea instanţei de control judiciar cu privire la termenul de 6 luni, rezonabil pentru parcurgerea procedurii administrative prevăzute de lege, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională”.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi va modifica sentinţa atacată în sensul că decizia titlului de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de la data prezentei Decizii.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii se apreciază că acesta este nefondat în considerarea următoarelor argumente.
Procedura administrativă prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite, ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din actul normativ amintit, aşa cum a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond nu se poate reţine existenţa unei tergiversări din partea Comisiei Centrale în privinţa emiterii Deciziei, atât timp cât o astfel de Decizie este emisă numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, trebuie menţionat faptul că dispoziţiile titlului VII din actul normativ menţionat stabilesc exact etapele ce trebuie parcurse în vederea emiterii deciziei.
Faţă de dispoziţiile legale amintite, s-a reţinut corect că susţinerea reclamanţilor apare ca fiind întemeiată numai sub aspectul obligării autorităţii pârâte la emiterea titlului de despăgubire, emitere care însă trebuie să aibă la bază un raport de evaluare întocmit cu respectarea normelor speciale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de şi M.A., D.L., H.A. şi S.M. împotriva sentinţei nr. 276/F-CONT din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa recurată în sensul că Decizia titlului de despăgubire urmează să fie emisă în termen de 6 luni de la data prezentei Decizii
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1675/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1682/2012. Contencios → |
|---|
