ICCJ. Decizia nr. 1929/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1929/2012
Dosar nr. 613/59/2010
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin Acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 613/59/2010, la data de 28 mai 2010 reclamantul A.M. în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătăţii Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 2.288 din 26 noiembrie 2009 al Ministrului Sănătăţii Publice şi, pe cale de consecinţă repunerea în funcţia deţinută anterior, respectiv aceea de manager al S.C.U.C. "L.Ţ." Timişoara; obligarea intimatului la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă (concediu de odihnă, prime, etc.) de la data lipsirii de funcţia de manager şi până la repunerea efectivă în această funcţie iar, în subsidiar, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în această perioadă (concediu de odihnă, prime, etc.) de la data lipsirii de funcţia de manager şi până la data de 14 decembrie 2009 (data încetării Contractului de management nr. 320 din 14 decembrie 2006, prin ajungere la termen), obligarea intimatului la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 891 din 14 mai 2008 emis de Ministerul Sănătăţii a fost revocat din funcţia de manager al S.C.U.C. "L.Ţ." Timişoara, dispunându-se încetarea înainte de termen a Contractului de management din 14 decembrie 2006 pentru nerealizarea indicatorilor de performanţă ai managementului spitalului public.
Prin Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, instanţa de judecată, apreciind că s-a făcut dovada cazului bine justificat şi a pagubei iminente, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 891/2008 până la soluţionarea în fond, definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în anularea acestui ordin.
Ca urmare a conţinutului dispozitivului deciziei instanţei supreme, intimatul, într-o primă fază, a emis Ordinul nr. 1395 din 8 iulie 2009, prin care a fost repus în funcţia de manager al Spitalului, pentru ca, apoi, după circa o săptămână - la data de 14 iulie 2009 - a emis un nou ordin a cărui executare a produs aceleaşi efecte ca şi Ordinul nr. 891/2008, şi anume, revocarea reclamantului din funcţia de manager.
Reclamantul a arătat că actul atacat nu a fost motivat, ceea ce constituie o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 31, alin. (2) din Constituţie, în condiţiile în care motivarea reprezintă o obligaţie generală a autorităţii publice.
A mai susţinut reclamantul că actul atacat nu întruneşte condiţiile prevăzute expres de Legea nr. 554/2004, condiţii care ţin de stricta respectare a competenţelor autorităţilor administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare din funcţia de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.
Totodată, a precizat că actul atacat a fost emis cu încălcarea flagrantă a disp. art. 1833 lit. l) şi art. 200, alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006 precum şi a dispozitivului a două hotărâri judecătoreşti, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa nr. 346 din 2009 a Curţii de Apel Timişoara.
Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii de repunere în funcţia deţinută anterior de către reclamant.
1.2. Hotărârea primei instanţe.
Prin Sentinţa nr. 233 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantului în contencios administrativ formulată de reclamantul A.M. împotriva pârâtului Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti, având ca obiect anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 emis de pârât, reîncadrarea în funcţia deţinută şi plata despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Între Ministerul Sănătăţii Publice şi reclamantul A.M. a fost încheiat, la data de 14 decembrie 2006, contractul de management al S.C.U.C. "L.Ţ." Timişoara, contract încheiat pe o perioadă de 3 ani.
Prin Ordinul nr. 2.288 din 26 noiembrie 2009 al Ministrului Sănătăţii Publice reclamantul a fost revocat din funcţie începând cu data de 27 noiembrie 2009, cu aproximativ 2 săptămâni înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat contractul de management.
Revocarea reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziţii legale care prevedea necesitatea îndeplinirii unor condiţii de studii medicale (art. 1833 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (21) din aceeaşi lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer) fapte care să vizeze modul în care şi-a desfăşurat activitatea, astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului cu privire la pretinsa nemotivare a actului de revocare.
Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la textul legal incident era suficientă, de vreme ce încetarea contractului de management s-a produs de drept, în baza unei dispoziţii legale.
Legat de motivul de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv acela al pretinsei nemotivări a ordinului, Curtea a reţinut că neredarea conţinutului adreselor D.S.P. Timiş şi a Prefectului Judeţului Timiş, menţionate în ordinul de revocare, nu conduc la concluzia unei insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza emiterii ordinului atacat, instituţiile menţionate sesizându-se doar în privinţa studiilor reclamantului.
Având în vedere motivul de revocare menţionat în cuprinsul ordinului, Curtea nu a reţinut nici susţinerea potrivit căreia ar fi trebuit înfiinţată o comisie de evaluare a performanţelor sale, întrucât revocarea s-a produs ca urmare a lipsei studiilor medicale, iar nu ca urmare a unor performanţe scăzute în administrarea spitalului.
Cât priveşte persoana semnatară a ordinului contestat, Curtea a apreciat că semnarea unui act administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul interimar nu conduce la ideea depăşirii competenţelor autorităţilor publice, în condiţiile în care H.G. nr. 1.718/2008 - privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii (în vigoare la data emiterii ordinului contestat), prevedea la art. 7 alin. (5) şi (6) că în îndeplinirea atribuţiilor sale, ministrul sănătăţii este ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în cazul în care nu îşi poate exercita atribuţiile curente, să desemneze prin ordin un secretar de stat care să exercite aceste atribuţii.
În plus, chiar şi în ipoteza depăşirii atribuţiilor unui funcţionar public, fapt neprobat în cauză, autoritatea publică poate infirma ori confirma actele astfel emise, ori Ministerul Sănătăţii prin susţinerile sale şi-a însuşit acest act, astfel încât Curtea nu a reţinut nici apărările reclamantului sub aspectul necompetenţei funcţionarului public ce a semnat ordinul atacat.
Cât priveşte referirea la hotărârile judecătoreşti prin care s-a suspendat un ordin anterior de revocare, ori la existenţa unui litigiu anterior care a fost determinat de o evaluare negativă a performanţelor sale profesionale, Curtea a constatat că acestea nu au relevanţă în cauza de faţă, litigiile menţionate având la bază o altă situaţie de fapt, în litigiul de faţă, revocarea producându-se ca urmare a modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
1.3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea obligării intimatului să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la emiterea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 al ministrului sănătăţii, inclusiv ordinul de delegare de atribuţii emis de ministrul interimar al sănătăţii.
A solicitat, totodată, obligarea intimatului să depună la dosarul cauzei actele care au fost întocmite cu ocazia controlului efectuat la S.C.U.C. "L.Ţ" Timişoara precum şi punerea în discuţie a incidenţei prevederilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în condiţiile în care plângerea penală formulată împotriva sa de către A.A. şi care a stat la baza eliberării din funcţie nu are o soluţie definitivă.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii şi anulării Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, cu consecinţa obligării intimatului la repunerea în funcţia deţinută anterior şi la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă.
A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective.
Recurentul a reiterat motivele invocate şi prin cererea de chemare în judecată, referitoare la nemotivarea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 emis de Ministerul Sănătăţii susţinând că s-au încălcat flagrant disp. art. 31, alin. (2) din Constituţie, în condiţiile în care motivarea reprezintă o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, ori, în speţă ordinul nu cuprinde nici un element de fapt care să creeze posibilitatea verificării de către instanţa de judecată a legalităţii şi temeiniciei actului emis.
A arătat că, în urma studierii înscrisurilor depuse la dosar de către intimat o dată cu întâmpinarea - reiese că la baza emiterii ordinului atacat a stat o plângere penală formulată împotriva sa de către numita A.A. - director administrativ al S.C.U.C. "L.Ţ." Timişoara - pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, care nu a fost soluţionat definitiv.
Recurentul a reiterat motivele din cererea de chemare în judecată referitoare la faptul că actul atacat nu întruneşte condiţiile prevăzute expres de Legea nr. 554/2004, condiţii care ţin de stricta respectare a competenţelor autorităţilor administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare a sa din funcţia de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.
Recurentul, în criticile sale, se mai referă de asemenea şi la nerespectarea prevederilor art. 1833, lit. l) şi art. 200, alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006, în sensul că a fost revocat din funcţia de manager în mod abuziv fără ca pârâtul să fi numit o comisie de evaluare, precum şi a celor două hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ de revocare din funcţia de manager de spital până la soluţionarea acţiunii în anularea acestui ordin, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa nr. 346/2009 a Curţii de Apel Timişoara.
A mai arătat că, practic, cele trei ordine de revocare din funcţia de manager - Ordinul nr. 891/2008, nr. 1422/2009, respectiv Ordinul nr. 2288/2009 - produc aceleaşi efecte, executarea lor conducând la acelaşi rezultat, şi anume, la revocarea din funcţia de manager şi că au fost emise cu încălcarea flagrantă a disp. art. 3 din Ordinul de numire în funcţia de manager (Ordinul nr. 2.100 din 16 noiembrie 2009).
A susţinut, de asemenea, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile alin. (21) al art. 178, introdus prin O.U.G. nr. 69/2009 la Legea nr. 95/2006, întrucât aceste dispoziţii nu puteau retroactiva.
În fine, recurentul a arătat că în Dosarul nr. 1123/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara, având ca obiect anularea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 1422 din 14 iulie 2009, a invocat neconstituţionalitatea modificării aduse art. 178 alin. (2) din Lege prin O.U.G nr. 69/2009, însă Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1381 din 26 octombrie 2010, a respins ca devenită inadmisibilă critica de neconstituţionalitate, întrucât prin Legea nr. 91/2010, s-a revenit la situaţia anterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 69/2009.
Prin urmare, între momentul 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 69/2009 şi momentul 26 mai 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 91/2010, s-a aplicat un tratament discriminatoriu în cazul său, situaţia care a generat revocarea şi a fundamentat emiterea Ordinului atacat, a dispărut prin intrarea în vigoare a Legii nr. 91/2010.
În consecinţă singurul remediu, în absenţa posibilităţii de a se mai constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 69/2009, este admiterea acţiunii şi anularea Ordinului atacat.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, act prin care s-a dispus revocarea acestuia din funcţia de manager şi încetarea contractului de management cu 18 zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat (data de 14 decembrie 2009).
Ordinul nr. 2288/2009 a fost emis ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 1833 lit. l) şi ale art. 200 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006 precum şi art. VIII lit. l) din Contractul de management nr. X/2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 1833 din Legea nr. 95/2006 "Contractul de management şi, respectiv, contractul de administrare încetează în următoarele situaţii: l) în cazul în care se constată abateri de la legislaţia în vigoare constatate de organele de control şi instituţiile abilitate în condiţiile legii;"
De asemenea, prin O.U.G. nr. 69/2009 a fost introdus în cadrul art. 178 al Legii nr. 95/2006 un alineat nou, respectiv alin. (21), potrivit căruia pentru spitalele clinice în care se desfăşoară şi activitate de învăţământ şi cercetare ştiinţifică medicală, managerul trebuie să fie cadru universitar sau medic primar şi să fie absolvent al unor cursuri de perfecţionare în management sau management sanitar, agreate de Ministerul Sănătăţii şi stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii.
Aceste dispoziţii şi-au produs efectele de la data legiferării lor, potrivit dispoziţiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 69/2009, conform cărora "începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, funcţia de manager ... poate fi exercitată numai de persoana fizică ... care îndeplineşte dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."
Având în vedere că dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă s-au aplicat inclusiv managerilor şi managerilor interimari aflaţi în funcţii - chiar de la intrarea în vigoare a acesteia, şi ţinând cont că reclamantul era manager al unui spital clinic ce nu îndeplinea cerinţele legale, în mod corect autoritatea pârâtă a procedat la emiterea ordinului de eliberare din funcţie.
Rezultă astfel, că revocarea reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziţii legale care prevedea necesitatea îndeplinirii unor condiţii de studii medicale (art. 1833 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (21) din aceeaşi lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer) fapte care să vizeze modul în care şi-a desfăşurat activitatea.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanţa de fond a respins criticile reclamantului privind nemotivarea actului administrativ, de vreme ce încetarea contractului de management s-a produs de drept, în baza unei dispoziţii legale, trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la textul legal incident fiind suficientă în cauză.
Legat tot de acest aspect, al pretinsei nemotivări a ordinului de eliberare din funcţie, Înalta Curte reţine că neredarea conţinutului adreselor DSP Timiş şi a Prefectului Judeţului Timiş, menţionate în ordinul de revocare, nu conduc la concluzia unei insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza emiterii ordinului atacat, instituţiile menţionate sesizându-se doar în privinţa studiilor reclamantului.
În ceea ce priveşte criticile din recurs, care se referă la faptul că autoritatea pârâtă nu a înfiinţat o comisie de evaluare a performanţelor sale, Înalta Curte reţine că şi sub acest aspect prima instanţă s-a pronunţat corespunzător, nefiind necesară înfiinţarea unei astfel de comisii, revocarea din funcţie intervenind ca urmare a lipsei studiilor medicale, iar nu ca urmare a unor performanţe scăzute în administrarea spitalului.
Cât priveşte persoana semnatară a ordinului contestat, în mod corect Curtea a apreciat că semnarea unui act administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul interimar nu conduce la ideea depăşirii competenţelor autorităţilor publice, în condiţiile în care H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii (în vigoare la data emiterii ordinului contestat), prevedea la art. 7 alin. (5) şi (6) că în îndeplinirea atribuţiilor sale, ministrul sănătăţii este ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în cazul în care nu îşi poate exercita atribuţiile curente, să desemneze prin ordin un secretar de stat care să exercite aceste atribuţii.
Înalta Curte nu va lua în considerare nici referirea la hotărârile judecătoreşti prin care s-a suspendat un ordin anterior de revocare, ori la existenţa unui litigiu anterior care a fost determinat de o evaluare negativă a performanţelor sale profesionale, întrucât acestea nu au relevanţă în cauza de faţă, litigiile menţionate având la bază o altă situaţie de fapt, în timp ce revocarea s-a produs ca urmare a modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Apărările referitoare la aplicarea retroactivă a prevederilor alin. (21) art. 178 introduse prin O.U.G. nr. 69/2009, nu pot fi primite, ţinând cont de faptul că la data eliberării din funcţie, respectiv 26 noiembrie 2009, dispoziţiile ordonanţei erau în vigoare, neavând relevanţă împrejurarea că, la data de 26 mai 2010, au fost infirmate prin Legea nr. 91/2010.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de modificare ori casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.M. împotriva Sentinţei nr. 233 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1916/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1982/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
