ICCJ. Decizia nr. 1910/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1910/2012
Dosar nr. 58/35/2011
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta SC T.G.I.E. SRL Oradea a solicitat obligarea pârâtei A.N.A.F. să restituie suma de 564.565 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părţi sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către B.N.P. M.I.A. (denumit în cele ce urmează „Contractul de cesiune"); obligarea pârâtei A.N.A.F. la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declaraţiei rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009, şi până la data restituirii efective a sumelor menţionate prin capătul 1 de cerere, conform prevederilor art. 124 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.; să se dispună compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune, cu sumele datorate de către Societate cu titlu de impozit pe venitul din salarii şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta A.N.A.F. să emită decizia de compensare; să fie exonerată reclamanta de obligaţia de plată a sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta A.N.A.F. să regularizeze în mod corespunzător fişa plătitorului T.G.I.E.; să fie obligată pârâta A.N.A.F. la plata daunelor cominatorii în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligaţiilor menţionate la capătul 3 şi 4 de cerere şi totodată, reţinând culpa procesuală a pârâtei, solicită instanţei de judecată să oblige pe aceasta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin contractul de cesiune, d-nul V.M. a transmis către T.G.I.E., dreptul de proprietate asupra unui număr de 3.693 acţiuni ale SC E.D. SA, reprezentând 9,3125% din capitalul social al acestei societăţi, în schimbul transferului de la T.G.I.E. către d-nul V.M. a dreptului de proprietate asupra unui număr de 3.342,362 părţi sociale ale SC W.L. SRL, reprezentând 57,5047829438% din capitalul social al acestei societăţi.
În data de 3 martie 2009, T.G.I.E. a completat şi a depus la A.N.A.F. Declaraţia 100 aferentă lunii septembrie 2008, privind obligaţiile de plată ale societăţii către bugetul de stat, menţionând inclusiv valoarea impozitului generat de Contractul de cesiune, respectiv: (i). suma de 4.519.458 RON, reprezentând impozitul pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale şi (ii). suma de 3.276.084 RON, reprezentând impozitul pe profitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.
În data de 6 martie 2009, A.N.A.F. a emis Decizia privind obligaţiile de plată accesorii aferente sumelor menţionate de către reclamantă prin Declaraţia 100 din 3 martie 2009. În acest sens, pe lângă alte obligaţii de plată, prin Decizia din data de 6 martie 2009 s-a reţinut în sarcina reclamantei şi obligaţia de plată a următoarelor sume: (i). suma de 564.565 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, respectiv (ii). suma de 409.511 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.
A mai precizat reclamanta că ulterior, prin Sentinţa comercială nr. 559 din 27 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 4659/111/2008, Contractul de cesiune a fost declarat nul, soluţia primei instanţe fiind menţinută şi de către Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, hotărârea astfel pronunţată fiind definitivă şi executorie.
Ca atare, societatea a procedat la stornarea operaţiunilor contabile aferente Contractului de cesiune şi a depus, în data de 10 iulie 2009, Declaraţia rectificativă 710 aferentă lunii septembrie 2008, prin care a corectat sumele declarate iniţial, atât în ceea ce priveşte obligaţia de plată a impozitului pe venit, cât şi a impozitului pe profitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.
A mai susţinut reclamanta că, anterior constatării nulităţii Contractului de cesiune, societatea reclamantă a achitat către A.N.A.F. suma de 1.061.281 RON, reprezentând cotă parte din suma de 4.519.458 RON, datorată la acel moment de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale. Însă, din suma achitată, A.N.A.F. a stins prioritar obligaţiile de plată accesorii, în cuantum de 564.565 RON, iar din diferenţa de 496.716 RON a stins parţial obligaţia de plată a impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.
În data de 20 iulie 2009, societatea reclamantă s-a adresat A.N.A.F. cu o cerere privind compensarea sumei de 496.716 RON, achitată cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, cu impozitul pe venitul din salarii datorat de către reclamantă, cererea fiind înregistrată la ANAF sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, în prezent nesoluţionată.
Reclamanta a mai arătat că în data de 10 noiembrie 2009 s-a adresat A.N.A.F. cu o cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a), C. proc. fisc., cerere înregistrată sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009, care nu a fost soluţionată de către pârâtă, deşi a solicitat acesteia, în repetate rânduri, să comunice stadiul soluţionării.
Reclamanta a precizat faptul că speţa dedusă judecăţii se înscrie în ipoteza nesoluţionării în termenul legal a unor cereri adresate unei autorităţi publice, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h). din Legea nr. 554/2004, cererile sale înregistrate la A.N.A.F. sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, respectiv sub nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, fiind lăsate în mod nejustificat în nelucrare de către pârâtă mai mult de 45 zile.
Referitor la temeinicia cererii de restituire a sumei de 564.565 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, arată că, prin Sentinţa comercială nr. 559 din 27 mai 2009, pronunţată de către Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul 4659/111/2008, sentinţă menţinută de Curtea de Apel Oradea, Contractul de cesiune a fost declarat nul.
În consecinţă, opinează reclamanta, urmează a fi înlăturate toate efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii şi momentul anulării sale efective, părţile ajungând a fi puse în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.
Faţă de împrejurarea că instanţele de judecată au anulat Contractul de cesiune, plata efectuată de către reclamantă reprezentând impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale trebuie restituită, în raport cu dispoziţiile art. 1092 C. civ. şi prevederilor art. 92 alin. (1) C. civ., respectiv art. 21 alin. (4) C. proc. fisc.
Reclamanta precizează că a solicitat atât pe calea cererii introductive de instanţă, cât şi prin cererea înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, doar restituirea sumei de 564.565 RON, din totalul sumei la care era îndreptăţită, întrucât, pentru diferenţa de 496.716 RON societatea a formulat o cerere de compensare.
Cu privire la temeinicia cererii privind obligarea A.N.A.F. la plata dobânzii legale, calculată până la restituirea efectivă a sumei de 564.565 RON, reclamanta a invocat prevederile art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.
În raport cu prevederile art. 70 C. proc. fisc., care stabilesc faptul că „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare", reclamanta apreciază faptul că data de la care A.N.A.F. datorează dobânzi pentru suma de 564.565 RON, nerestituită în termenul legal, este 25 august 2009.
În ceea ce priveşte cererea privind compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, cu impozitul pe venitul din salarii datorat de către reclamantă, arată că a formulat această solicitare prin cererea nr. 1633 din 20 iulie 2009, înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 99427 la 22 iulie 2009, cererea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 116 alin. (1) şi (4) C. proc. fisc. Creanţa societăţii împotriva A.N.A.F. este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în sensul prevederilor art. 379 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., astfel că, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală coroborate cu cele ale art. 111.5 din Norma metodologică din data de 1 iulie 2004, referitoare la aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală („Norma metodologică") compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau din oficiu, ori de câte ori constată existenţa unor creanţe reciproce, „rezultatul compensării (...) fiind consemnat într-o notă de compensare care va fi comunicată contribuabilului".
Relativ la cererea privind exonerarea de la plată sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, reclamanta opinează că faţă de efectul retroactiv al sancţiunii nulităţii actului juridic civil, societatea nu datorează A.N.A.F. nici un fel de sume cu titlu de impozit pe profit aferent transferului dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 47 C. proc. fisc., creanţele fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale anulate, neputând fi percepute de către organul fiscal chiar şi dacă acestea ar fi „devenit definitive în sistemul căilor administrative de atac".
În ce priveşte capătul de cerere relativ la daunele cominatorii, se precizează că acestea reprezintă un mijloc indirect de asigurare a executării în natură a obligaţiilor de a face sau de a nu face, constând într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească până la executarea întocmai a obligaţiei sale.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantă.
În ce priveşte primul capăt de cerere referitor la obligarea pârâtei ANAF la restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale urmare a încheierii Contractului de cesiune de părţi sociale, pârâta a arătat că înţelege să invoce, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea cererii formulate, în raport de prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, care stabilesc o procedură administrativă obligatorie în ceea ce priveşte contestarea actelor administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ, decât după soluţionarea pe fond a susţinerilor din contestaţia contribuabilului.
În acest sens, a precizat că reclamanta nu a formulat o contestaţie pe cale administrativă, în conformitate cu prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta adresându-se direct instanţei de judecată solicitând restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.
Astfel, prin Codul de procedură fiscală se stabileşte o procedură prealabilă în sensul că actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.
În situaţia respingerii excepţiei invocate, pârâta a solicitat a fi reţinut faptul că, din suma totală solicitată a fi restituită, de 564.565 RON, s-a procedat la compensarea sumei de 496.716 RON, achitată de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 emisă de către direcţia generală de administrare din cadrul ANAF, urmare cererii de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 formulată de către reclamantă, astfel încât cererea reclamantei este rămasă fără obiect cu privire la această sumă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declaraţiei rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 şi până la data restituirii efective a sumelor menţionate prin capătul 1 de cerere, pârâta a arătat că, potrivit art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz, acordarea dobânzilor făcându-se la cererea contribuabililor.
A solicitat pârâta să se constate că nici una dintre condiţii nu este îndeplinită în cauză, cererea privind acordarea de dobândă nefiind adresată organului fiscal, ci direct instanţei de judecată, instanţa nepronunţându-se pe capătul de cerere principal.
Prin urmare, a opinat pârâta, solicitarea de acordare a dobânzii fiscale întemeiată pe dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, este inadmisibilă.
Referitor la cel de-al treilea capăt de cererea, prin care s-a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, urmare a încheierii Contractului de cesiune, cu sumele datorate de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul din salarii şi, pe cale de consecinţă obligarea pârâtei ANAF să emită o Decizie de compensare, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect având în vedere că, reclamanta a depus la ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin care solicita compensarea sumei de 496.716 RON cu impozitul pe venitul din salarii. Prin Adresa nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, reclamanta a revenit la cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009, solicitând totodată şi restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale.
În conformitate cu evidenţele fiscale de la acea dată, reclamanta figura la impozitul pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale cu suma de 496.716 RON achitată în plus. Cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin care reclamanta solicita compensarea sumei de 496.716 RON, a fost soluţionată prin nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea de Trezorerie şi contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă de compensare fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062.
Referitor la capătul al patrulea de cerere prin care s-a solicitat exonerarea reclamantei de obligaţia de plată a sumei de 409.511 RON reprezentând majorări de întârziere aferente, impozitului pe profit, obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune, pârâta a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea cererii formulate, în raport cu prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, avându-se în vedere că reclamanta SC T.G.I.E. SRL nu a formulat o contestaţie pe cale administrativă, în conformitate cu prevederile menţionate.
A apreciat pârâta că acţiunea reclamantei prin care se solicita direct instanţei de contencios administrativ exonerarea de la obligaţia de plată a sumei de 409.511 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, este inadmisibilă, având în vedere faptul că nu a fost formulată o contestaţie administrativă împotriva Deciziei de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 prin care s-a stabilit, cu titlu de accesorii aferente impozitului pe profit, suma de 1.521.961 RON.
Referitor la capătul 5 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 1000 RON pe zi întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligaţiilor menţionate la capătul 3 şi 4 din cererea formulată, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, având în vedere motivele invocate la punctele 3 şi 4 din întâmpinare.
A solicitat de asemenea respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, avându-se în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 115/CA/2011 - PI din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au fost admise excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte capetele 1 şi 4 de cerere, invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Marilor Contribuabili Bucureşti, acţiunea formulată de SC T.G.I.E. SRL fiind respinsă.
Referitor la excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte capetele 1 şi 4 de cerere, invocate de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, stabilesc o procedură administrativă obligatorie în ceea ce priveşte contestarea actelor administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ, decât după soluţionarea pe fond a susţinerilor din contestaţia contribuabililor.
S-a reţinut că reclamanta s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ, solicitând restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părţi sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către Biroul Notarului Public M.I.A. (capătul 1 din cerere) şi exonerarea de obligaţia de plată a sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit.
Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, Decizia de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 poate fi contestată în conformitate cu prevederile art. 205 şi 207 C. proc. fisc., aşa cum rezultă din chiar cuprinsul deciziei menţionate, prin actul normativ stabilindu-se o procedură prealabilă, în sensul că actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, care, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă.
În ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal, de 45 de zile de la depunerea Declaraţiei rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 şi până la data restituirii efective a sumelor menţionate prin capătul 1 de cerere în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, instanţa a constatat că, în cauza de faţă, cerinţele textului art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu sunt îndeplinite.
A apreciat instanţa fondului că în speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile textului legal, având în vedere că, cererea privind acordarea de dobândă nu a fost adresată organului fiscal, ci direct instanţei de judecată.
Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii fiscale, întemeiată pe dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003, este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât capătul principal de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la restituirea sumei de 564.565 RON, a fost respins ca inadmisibil.
S-a constatat rămas fără obiect capătul 3 de cerere, prin care s-a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către societatea reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii contractului de cesiune, cu sumele datorate de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul din salarii, şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei ANAF să emită o Decizie de compensare.
Astfel, având în vedere cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009, prin care reclamanta a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, instanţa a reţinut că aceasta a fost soluţionată prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010, operată de către Activitatea de Trezorerie şi contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010 şi comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062.
În raport cu respingerea capetelor principale de cerere, 3 şi 4 s-a apreciat neîntemeiat capătul 5 de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. T.G.I.E. S.R.L solicitând în principal casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform dispoziţiilor art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza dedusă judecăţii fără a intra în cercetarea fondului.
Recurenta-reclamantă mai solicită şi în subsidiar modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art..304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici.
1. Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, prin respingerea ca inadmisibilă a capetelor nr. 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată.
Sub acest aspect arată că, cererea ce face obiectul prezentului dosar este o cerere formulată împotriva unui act administrativ asimilat în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, iar nu o contestaţie împotriva Deciziei de calcul accesorii.
Prin toate actele de procedură efectuate în cauză a învederat instanţei de judecată faptul că nu înţelege să conteste conţinutul Deciziei de calcul accesorii şi că acest act administrativ nu face obiectul cercetării judecătoreşti.
2. Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 205-218 C. proc. fisc. cu referire la soluţia primei instanţe de a respinge capetele 1 şi 4 ale cererii introductive, ca inadmisibile.
Astfel parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulate împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri de către autorităţile publice.
3. Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor 124 alin (1) C. proc. fisc. şi art. 17 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă afirmă că textul menţionat nu exclude posibilitatea învestirii instanţei de judecată cu o cerere privind acordarea dobânzilor legale datorate de către organul fiscal ca urmare a nerestituirii în termenul legal a sumelor de bani la care contribuabilul era îndreptăţit, întrucât în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acordarea dobânzii legale reprezintă tocmai modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin nesoluţionarea cererii în termenul legal.
Susţine că soluţia casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare se impune şi în raport de soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la capătul 5 al cererii introductive.
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., însă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 115/CA/2011, insistând asupra incidenţei prevederilor art. 205-208 din O.G. nr. 92/2003 în raport cu care actul administrativ ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă iar acţiunea prin care se solicita direct instanţei de contencios administrativ restituirea sumei de 564.565 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune părţi sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către B.N.P. M.I.A., este inadmisibilă, având în vedere faptul că nu a fost formulată o contestaţie administrativă împotriva Deciziei de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 prin care s-a stabilit, cu titlu de accesorii, suma de 564.565 RON.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, solicitarea este inadmisibilă în lipsa cererii adresată organului fiscal conform art. 124 C. proc. fisc.
Cererea de compensare a rămas fără obiect iar solicitarea de exonerare de la plata obligaţiei în sumă de 409,11 RON reprezentând majorări de întârziere aferente, impozitului pe profit, obţinut este inadmisibilă în lipsa parcurgerii procedurii prealabile obligatorie stabilită de Codul de procedură fiscală.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Cu privire la respingerea ca inadmisibile a capetelor 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată criticile sunt întemeiate.
Într-adevăr Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluţionarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală], procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi prin celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta.
Avându-se în vedere dispoziţiile speciale ale art. 218 alin. (2) menţionate anterior, este evident că numai după emiterea unei decizii în soluţionarea contestaţiilor se poate formula acţiune la instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea actelor administrativ fiscale.
În speţa dedusă judecăţii, însă reclamanta a precizat că prin acţiune nu contestă conţinutul Deciziei de calcul accesorii şi că acest act administrativ nu face obiectul cauzei, în condiţiile în care s-a adresat instanţei de judecată ca urmare a nesoluţionării în termenul legal de către intimata-pârâtă a cererilor de compensare, respectiv de restituire înregistrate sub nr. 99427 la 22 iulie 2009 şi sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009; cereri formulate de către Societatea reclamantă datorită modificării împrejurărilor de fapt avute în vedere la momentul depunerii Declaraţiei 100 din 3 martie 2009 şi care a stat la baza întocmirii Deciziei de calcul accesorii.
În baza principiului disponibilităţii, recurenta-reclamantă afirmă că raportul de drept fiscal supus judecăţii are ca temei juridic refuzul considerat de recurenta - reclamantă nejustificat de a soluţiona cele două cereri menţionate, de restituirea sumei de 564.565 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obţinut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părţi sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către BNP M.I.A. precum şi exonerarea de plată a 409.511 RON reprezentând majorări din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor părţilor sociale, ca urmare a încheierii contractului de cesiune.
În raport de precizările reclamantei Înalta curte apreciază că în cauză se impune să se pună în discuţie obiectul acţiunii de chemare în judecată având în vedere existenţa celor două cereri nesoluţionate de organul fiscal în raport de care recurenta-reclamantă susţine că a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune de contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulată împotriva refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a soluţiona cererile cu care a fost învestită, respectiv cererile nr. 99427 din 22 iulie 2009 şi nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009.
În consecinţă, trebuie reţinut punctul de vedere exprimat de recurentă care arată că toate acele argumente care au stat la baza soluţiei pronunţate de către prima instanţă cu privire la capătul 1 şi 4 ale cererii introductive, referitoare la neparcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de legiuitor pentru contestarea Deciziei de calcul accesorii - ca act administrativ fiscal - exced cadrului procesual determinat de către aceasta prin cererea cu care a înţeles să învestească instanţa de judecată.
Prima instanţă, respingând acţiunea ca inadmisibilă în privinţa celor două solicitări, fără a stabili clar obiectul investiri sale, practic nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune sub acest aspect în conformitate cu art. 312 alin .(3) şi (5) C. proc. civ. casarea cu trimitere spre rejudecare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea paratei la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile la depunerea Declaraţiei rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 şi până la data restituirii efective a sumelor menţionate prin capătul 1 de cerere, în conformitate cu art. 124 alin. (2) şi art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în mod corect a fost respins.
Potrivit art. 124 alin .(1) din Codul procedură fiscală „acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor” iar în cauză cererea privind acordarea de dobândă nu a fost adresată organului fiscal ci direct instanţei de judecată.
Prin interpretarea normelor legale citate se desprinde ideea că organul fiscal nu are obligaţia de a calcula şi plăti, din oficiu, în lipsa unei cereri exprese din partea contribuabililor dobânzile legale datorate de către aceasta în temeiul dispoziţiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. Aşadar textul de lege se referă la faptul că obligaţia organului fiscal de calcul a dispoziţiei datorate în temeiul dispoziţiilor art. 124 alin .(1) C. proc. fisc., ia naştere ca urmare a cererii formulate de către contribuabil.
Cu privire la cererea de compensare, soluţia instanţei nu este criticată în mod direct însă aşa cum s-a reţinut această solicitare din acţiune a fost soluţionată prin nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă de compensare fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062, motiv pentru care acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
Conchizând Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a examinat în mod real şi efectiv argumentele reclamantei privind obiectul acţiunii ce formează capătul 1 şi 4 din cererea de chemare în judecată motiv pentru care, sub acest aspect se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, menţinând ca temeinice şi legale celelalte dispoziţii ale sentinţei pentru considerentele arătate anterior.
Aşa fiind în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ. sentinţa atacată va fi casată în parte şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu aplicarea art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.C. T.G.I.E. S.R.L. Bihor, împotriva Sentinţei civile nr. 115/CA-P.I. din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibile a capetelor 1 şi 4 din cererea de chemare în judecată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1907/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1916/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
