ICCJ. Decizia nr. 2510/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2510/2012
Dosar nr. 608/35/2011
Şedinţa publică de la 22 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.O.F. a solicitat, în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011, modificată prin Decizia de modificare nr. 322922 din 21 iulie 2011, până la pronunţarea unei hotărâri asupra legalităţii deciziei de imputare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de suspendare reclamantul a învederat instanţei că, prin Decizia de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011 emisă de către Inspectorul General al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Române şi modificată ulterior prin Decizia de modificare nr. 322922 din 21 iulie 2011, s-a dispus imputarea în sarcina sa a sumei de 5.633,68 lei reprezentând prejudiciul creat I.J.P.F. Satu Mare prin încadrarea eronată pe coeficienţii de ierarhizare minimi ai salariului pentru funcţia îndeplinită de poliţiştii de frontieră puşi la dispoziţia I.J.P.F. Satu Mare în condiţiile art. 65 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare.
Decizia de imputare a fost contestată pe cale internă potrivit procedurii prevăzute de cap. IV din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor întrucât există numeroase motive de nelegalitate ale acestui act administrativ.
Referitor la prima condiţie de admisibilitate a acţiunii, respectiv existenţa unui caz bine justificat, reclamantul a arătat că decizia de imputare conţine grave vicii de formă şi fond, cel mai evident dintre acestea fiind acela că temeiul legal al deciziei de imputare, în baza căruia s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa, respectiv prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor (art. 1 alin. (3) din decizia de imputare contestată) este străin de natura pricinii, în condiţiile în care dispoziţiile legale indicate stabilesc imputarea pagubelor în sarcina persoanelor vinovate de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) din ordonanţă.
Astfel, paguba calculată de către comisia de cercetare administrativă din cadrul I.G.P.F. şi imputată petentului prin decizia de imputare va trebui recalculată ori de câte ori vor interveni hotărâri judecătoreşti de achitare a poliţiştilor de frontieră puşi la dispoziţie, fapt care va determina imposibilitatea recuperării sau o recuperare dificilă şi greoaie a sumelor deja reţinute prin punerea în executare a deciziei de imputare.
Referitor la a doua condiţie de admisibilitate a acţiunii, respectiv prejudiciul material viitor şi previzibil, reclamantul a arătat că Inspectoratul Judeţean al Politiei de Frontieră Satu Mare, în calitate de instituţie care are în evidentă debitul din imputaţia definitivă, i-a reţinut lunar, începând cu luna iulie 2011, suma de 100 lei, urmând ca de la data rămânerii definitive a deciziei de imputare această sumă să crească până la limita maximă de 1/3 din salariul net.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999 şi Instrucţiunile Ministrului de Interne nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările ulterioare.
Prin întâmpinare, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ atacat, ca neîntemeiată.
Pârâtul a mai arătat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis organul emitent). Din aceste considerente, suspendarea actului administrativ are caracter de excepţie având în vedere trăsătura generală a actelor administrative de a fi executorii din oficiu (ex officio), ceea ce semnifică faptul că imposibilitatea executării lor trebuie să fie legitimată de situaţii speciale şi în limitele acestor situaţii. O atare suspendare poate interveni de drept în cazurile şi condiţiile expres şi limitative prevăzute de lege. Ea poate fi dispusă, în conformitate cu art. 14 din Legea contenciosului administrativ, şi de instanţa de judecată, dar numai cu îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute expres în textul de lege, şi anume: existenţa cazului bine justificat si prevenirea, pe acesta cale, a producerii unei pagube iminente.
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 20 ianuarie 2012 Curtea de Apel Oradea, Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de B.O.F., în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011, modificată prin Decizia nr. 322922 din 21 iulie 2011, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, obligând pârâtul la plata sumei de 150 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, iar paguba iminentă constă, potrivit art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004 într-un prejudiciu material viitor şi previzibil.
Instanţa de fond a considerat că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă.
Curtea de Apel a constatat că prin aspectele invocate, respectiv că actul administrativ nu este motivat în fapt şi în drept, că temeiul legal reţinut nu este aplicabil în speţă, respectiv că prejudiciul reţinut în sarcina sa nu este cert, întrucât unii dintre poliţiştii cercetaţi (care, conform art. 45 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 beneficiau pe perioada în care erau cercetaţi de coeficienţii de ierarhizare minimi ai salariului, dar au fost încadraţi cu coeficienţi de ierarhizare mai mari şi au primit drepturi băneşti mai mari), au fost achitaţi de instanţa de judecată, fapt ce implică o recalculare a eventualei pagube create în patrimoniul pârâtei, s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/ 2004.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, s-a constatat că reclamantul a fost deja prejudiciat, prin faptul că, începând cu luna iulie 2011, în baza deciziei de imputare, i s-a reţinut din salariu suma de 100 lei, astfel că, până în prezent i s-a creat un prejudiciu de aproximativ 700 lei.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Română a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în cererea de suspendare a actului administrativ atacat, reclamantul nu invocă nici un motiv pentru care cere suspendarea executării deciziei de imputare, neaducând nici un argument în susţinerea celor solicitate.
Recurentul susţine că această măsură legală, nu este de natură a provoca o „daună gravă"; reclamantului-intimat care să atragă luarea unei măsuri provizorii de către instanţa de judecată, neputând fi vorba de un prejudiciu material viitor.
De altfel, paguba iminentă la care face trimitere instanţa de fond este rezultatul propriei culpe a reclamantului-intimat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, presupusa pagubă va putea fi reparată în eventualitatea admiterii acţiunii.
Mai mult decât atât, măsura luată, prin ea însăşi, este de natură a prejudicia în mod firesc pe reclamant, nefiind însă un motiv suficient de suspendare a executării măsurii dispuse în condiţiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi ale Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, care impun o anumită conduită.
Prin urmare, recurentul consideră că raportat la natura sancţiunii aplicate, nu se poate reţine iminenţa unei pagube, neexistând nici o dificultate în repararea pretinsului prejudiciu în eventualitatea admiterii acţiunii prin care s-a solicitat anularea actului.
De asemenea, existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Aşadar, în cauză, nici unul dintre pretinsele motive de nelegalitate a deciziilor de imputare nu este de natură a răsturna prezumţia menţionată, întrucât instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudicia fondul litigiului. Aspectele în ceea ce priveşte motivele de nelegalitate privind deciziile atacate nu sunt evidente, încât să poată fi apreciate de instanţă fără a intra în judecarea fondului.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu cercetează îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurent în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a apreciat că situaţia prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate instanţa de fond, motivat şi argumentat a indicat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului.
Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Română, împotriva sentinţei civile nr. 30 din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2505/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2511/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
