ICCJ. Decizia nr. 2924/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2924/2012
Dosar nr. 168/2/2011
Şedinţa publică de la 12 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 ianuarie 2011, reclamantul D.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, obligarea pârâţilor să îi comunice motivele reale pentru care este hărţuit de o perioadă îndelungată atât în ţară, cât şi în străinătate de către reprezentanţii autorităţilor pârâte, susţinând că aceştia încearcă cu orice preţ să îi pună eticheta de infractor şi îi încalcă nejustificat demnitatea şi orice drept la viaţa intimă. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata pagubelor provocate prin abuzurile comise.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia nulităţii cererii pentru lipsa obiectului acţiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Ulterior, reclamantul a solicitat ca şi pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor să îi comunice un răspuns complet cu privire la motivul pentru care a intrat în atenţia serviciului de informaţii al instituţiei.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4705 din 6 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii (pentru lipsa procedurii prealabile), nulităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţiile invocate de autorităţile pârâte în întâmpinări, reţinând următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de pârâta Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Curtea a apreciat că această excepţie este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu contestă un act administrativ pentru a fi incidente în cauză dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci solicită obligarea pârâţilor la emiterea unui răspuns într-un anumit sens cu privire la cererea sa.
Pe de altă parte, instanţa de fond a înlăturat susţinerea pârâtei conform căreia cererea reclamantului ar fi nulă deoarece aceasta nu are obiect, întrucât obiectul acţiunii este acela de a obliga pârâta la emiterea unui răspuns în sensul solicitat de reclamant.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Administraţiei şi Internelor, prima instanţă a reţinut că pârâtul reprezintă autoritatea în cadrul căreia este constituită Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, astfel că o cerere adresată unei direcţii a pârâtului poate fi considerată ca fiind adresată instituţiei pârâte M.A.I. Mai mult, solicitarea reclamantului din 14 mai 2010 a fost adresată pe site-ul www., astfel că nu se poate retine susţinerea pârâtului M.A.I. în sensul că cererea a fost adresată strict pârâtei D.G.I.P.I.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia reclamantul a solicitat, la 14 mai 2010, ca pârâtul M.A.I. să-i comunice motivele pentru care serviciul de informaţii al acestui minister îl monitorizează şi încearcă să-l compromită.
Prin adresa din 17 august 2010 emisă de către M.A.I. - D.G.I.P.I., i s-a comunicat reclamantului faptul că nu au fost întreprinse împotriva sa activităţi de natura celor menţionate de acesta în petiţie şi că D.G.I.P.I. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 30/2007.
Prima instanţă a apreciat că susţinerile reclamantului referitoare la faptul că ar fi monitorizat şi că s-ar întreprinde activităţi de supraveghere a acestuia nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă, reţinând că, în acest context, pârâţii nu au cum să facă dovada unui fapt negativ.
Totodată, Curtea a constatat că nu se poate retine în speţă existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, deoarece pârâţii au răspuns cererii reclamantului, însă nu în sensul dorit de acesta.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că reclamantul nu a dovedit că i-au fost încălcate drepturi prevăzute în Constituţia României, cum ar fi acela la viaţa privată, ori că împotriva sa pârâţii ar fi comis abuzuri.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul D.I. a formulat cerere de recurs în termenul legal, fără a preciza motivele de nelegalitate ale hotărârii şi fără a structura criticile invocate.
În motivarea căii de atac formulate, recurentul-reclamant descrie demersurile efectuate în vederea comunicării de către instituţiile pârâte a motivelor pentru care este monitorizat şi susţine că, în mod nelegal, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Constituţia României, conform cărora autorităţile publice sunt obligate să informeze în mod corect cetăţenii asupra problemelor de interes public sau interes personal, iar verificarea corectitudinii unui răspuns se poate face doar prin documentarea acestuia.
Recurentul apreciază că, în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004, răspunsul comunicat de către pârâta D.G.I.P.I. se încadrează la „exces de putere", deoarece, la emiterea acestui răspuns, pârâta a avut în vedere faptul că reclamantul nu poate avea acces la informaţiile din cadrul acestei instituţii.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul D.I. s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând obligarea autorităţilor pârâte Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă să îi comunice motivele reale pentru care este monitorizat de către reprezentanţii acestora, precum şi obligarea la plata de daune materiale şi morale.
Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut, pe o parte, inexistenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, iar pe de altă parte, că susţinerile reclamantului referitoare la abuzurile săvârşite de pârâţi nu au fost dovedite.
Astfel, instanţa de control judiciar reţine că recurentul a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a-i soluţiona cererea, respectiv de a-i comunica motivele pentru care este hărţuit de o perioadă îndelungată atât în ţară, cât şi în străinătate.
Totodată, recurentul solicită instanţei supreme să verifice corectitudinea răspunsului comunicat de pârâta Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă.
Recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea pârâţilor de a răspunde sau de a soluţiona cererile, deoarece răspunsurile transmise de autorităţile pârâte sesizate nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cauza dedusă judecăţii, nu le poate fi imputat pârâţilor împrejurarea că nu au procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantului, în condiţiile în care petiţiile acestuia au fost soluţionate.
Adresa nr. A1. din 17 august 2010 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (dosar fond) reprezintă răspunsul comunicat reclamantului, referitor la petiţiile sale, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ.
Dreptul de petiţionare recunoscut cetăţenilor prin art. 51 din Constituţie nu a fost încălcat în acest litigiu şi nu se confundă cu dreptul de acces la o instanţă, reglementat de art. 21 din Legea fundamentală, care este strâns legat de dreptul la un proces echitabil în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drepturi valorificate pe deplin de către recurent.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod legal, a interpretat şi aplicat în cauză principiul actori incumbit onus probandi, întrucât reclamantul nu a administrat niciun mijloc de probă care să ateste că este monitorizat şi supravegheat operativ de reprezentanţii autorităţilor pârâte.
Nu poate fi reţinută nici critica recurentului referitoare la incorectitudinea răspunsului formulat de pârâta Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, în condiţiile în care acesta a fost emis în termenul legal şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul D.I., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.I. împotriva sentinţei civile nr. 4705 din 06 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2921/2012. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 2970/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
