ICCJ. Decizia nr. 2934/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2934/2012
Dosar nr. 10311/325/2009
Şedinţa publică de la 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa penală nr. 948 din 21 martie 2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 10311/325/2009 s-a dispus, printre altele, sesizarea Curţii de Apel Timişoara pentru soluţionarea, în condiţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 433/2010 invocată de contestatorul F.N.I. într-un litigiu având ca obiect contestaţie îndreptată împotriva încheierii nr. 330/05 mai 2009, pronunţată de judecătorul delegat cu executarea pedepselor din cadrul Penitenciarului Timişoara.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 13 mai 2011, sub acelaşi nr. 10311/325/2009.
În motivarea excepţiei, contestatorul, reclamant în cauza de faţă, a arătat că înţelege să conteste ordinul amintit deoarece este contrar deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Brânduşe vs. România prin faptul că permite un al treilea rând de paturi în cameră şi nu oferă condiţii acceptabile de locuit.
2. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara.
Prin sentinţa nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timişoara secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate invocată de F.N.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că legalitatea unui act administrativ se verifică în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
În cauză, reclamantul a pretins că sunt încălcate dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia). Nu a indicat expres aceste texte legale dar a făcut trimitere la cauza Brânduşe vs. România (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 07 aprilie 2009) care constată încălcarea acestor dispoziţii datorită condiţiilor de detenţie în care executa pedeapsa deţinutul Brânduşe (în esenţă, s-a reţinut că timp de mai mulţi ani deţinutul a dispus de o suprafaţă locuibilă de 1,5-2 m.p. şi timp de plimbare limitat la 1 oră pe zi ceea ce a condus la încălcarea art. 3; de asemenea, a fost nevoit să suporte noxele unei gropi de gunoi aflată în imediata vecinătate a penitenciarului).
Curtea a înlăturat această apărare deoarece priveşte chestiuni de fapt.
A reţinut Curtea că Ordinul M.J. nr. 433/2010 reglementează exclusiv cazarea deţinuţilor şi prevede că celulele trebuie să asigure „cel puţin 4 metri pătraţi (mp) pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranţă"; şi „cel puţin 6 metri cubi (mc) de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis"; (cf. art. 1 alin. (3)). Or, aceste prevederi nu încalcă textul Convenţiei.
Curtea nu a primit criticile reclamantului potrivit cărora ordinul nu este aplicat corespunzător, întrucât o astfel de critică excede obiectului excepţiei, situaţiile litigioase legate de aplicare ordinului fiind de competenţa judecătorului delegat la penitenciar precum şi a instanţei penale.
3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.N.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că a motivat excepţia în faţa instanţei de fond, respectiv Judecătoria Timişoara, instanţă care nu a consemnat în încheierea de sesizare a Curţii susţinerile sale, motiv pentru care acest lucru nu îi poate fi imputabil.
A arătat de asemenea că este cazat în al treilea rând şi că acest fapt îi poate pune în pericol viaţa, că este privat de somn fapt contrar dispoziţiilor art. 3 din C.E.D.O., este supus implicit la rele tratamente şi calitatea vieţii îi este afectată.
A mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actele administrative unilaterale cu caracter general nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate, întrucât înalta Curte s-a pronunţat de nenumărate ori în sens contrar.
În fine, a precizat că în legislaţia actuală nu este respectat dreptul la un recurs efectiv şi a solicitat casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.
II. Considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor Ordinul M.J. nr. 433/2010, susţinând în esenţă că încalcă dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Brânduşe vs. România (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 07 aprilie 2009).
Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007.
Actul administrativ, ca să fie legal, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii : actul administrativ să fie emis în litera şi spiritul legilor şi a ordonanţelor, actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administraţiei publice care sunt superioare organului administrativ emitent, actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenţei sale, actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzute de lege.
Ordinul M.J. nr. 433/2010 reglementează exclusiv cazarea deţinuţilor şi prevede că celulele trebuie să asigure „cel puţin 4 metri pătraţi (mp) pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranţă"; şi „cel puţin 6 metri cubi (mc) de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis"; (cf. art. 1 alin. (3)).
Or, aşa cum a concluzionat şi instanţa de fond, Ordinul M.J. nr. 433/2010 respectă dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi dispoziţiile legale interne în baza cărora a fost emis, respectiv: Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 1.897/2006 şi H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte constată, de asemenea că în mod corect prima instanţă nu a primit criticile reclamantului potrivit cărora ordinul nu este aplicat corespunzător, întrucât o astfel de critică excede obiectului excepţiei, situaţiile litigioase legate de aplicare ordinului fiind de competenţa judecătorului delegat la penitenciar precum şi a instanţei penale, Judecătoria Timişoara, care de altfel s-a pronunţat în dosarul nr. 10311/325/2009, prin sentinţa penală nr. 948 din 21 martie 2011.
Aşa fiind şi constatând că prima instanţă a dat o dezlegare corectă litigiului dedus judecăţii, criticile recurentului reclamant nefiind întemeiate, înalta Curte, potrivit art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.N.I. împotriva sentinţei civile nr. 53 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara - secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2895/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 356/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
